Cînd într-o ţară instrucţia şi dragostea literelor au
încetat, libertatea a pierit şi robia este aproape.
Seneca 4 î.e.n. – 65 e.n.
Am avut totdeauna convingerea, că
precum sînt capii statelor aşa sînt şi popoarele.
Xenofon 570-480 î.e.n.
STATUL ŞI EGOLATRIA TURMEI
Statul a apărut ca o necesitate istorică atunci cînd comunităţile umane s-au simţit nevoite să-şi creeze structuri speciale pentru a-şi asigura apărarea teritoriului şi a averilor indivizilor. Renunţînd să mai pună mîna pe ghioagă în favoarea unor ,,meseriaşi”, ,,obişnuiţii” au trebuit să se spetească mai mult şi să pună mîna pe pungă pentru a o goli fiindcă au primit grija acestei structuri. De la un fenomen întîmplător, acesta s-a transformat într-o permanenţă pentru că şi violenţa devenise o normalitate cu prădători şi prădaţi. Aşa au apărut primele structuri de putere realizate de un mic grup dar în numele majorităţii şi pentru apărarea ei. Cît timp principala lui funcţie a fost acea de apărare şi/sau atac, majoritatea care suporta întreţinerea avea timp să se gîndească şi la ,,cai verzi pe pereţi” sau să bată din buze după dor de vînt. Mai apare în acest timp al memoriei uitate un grup restrînd de indivizi care se ocupa cu lecuirea trupului şi sufletului comunităţii şi care va evolua către o structură separată dar cu importanţă deosebită în dezvoltarea societăţilor umane – clerul. Iar unii isteţi au constatat că se poate trăi bine şi dacă te lipeşti de cei care sînt investiţi cu putere, născîndu-se astfel structura socială a lipitorilor de bani.
Ei se ,,învredniceau” să strîngă pentru cei ce deţineau ,,puterea investită”, birurile şi podvezile de unde îşi luau cîte ceva pentru propria mărinimie. Şi ne-am pomenit cu parazitismul pe bani publici atît de dezvoltat în statele moderne. Dar la începuturi, structurile de putere se formau prin alegere directă iar clerul avea un cuvînt de spus în aceste acţiuni de interes major pentru comunitate. Permanentizarea stărilor de conflict au dus la apariţia unor structuri de putere care puteau lua decizii rapide chiar fără consultarea majorităţii ce trebuia să se supună unui dictat şi chiar să îl susţină. Structura comunităţii umane nu mai are o singură categorie de indivizi în rîndurile ei, a producătorilor şi/sau păstorilor transhumaţi, ci se înfiripă un grup al militarilor, altul al ,,băgătorilor de seamă în slujba comunităţii” şi clerul. De acum putem vorbi de stat ca structură istorică de organizare a societăţii omeneşti şi putem aminti Sumerul şi Egiptul antic ca prime modele de organizare socială ce au influenţat profund societatea europeană chiar dacă unii se înnăduşă cînd aud aşa ceva! Nu ştim dacă atunci oamenii erau mai liberi ca acum dar sigur se ocupau mai mult de propriul suflet şi erau mai puţin dominaţi de lăcomia de a aduna avere şi putere. Vedem în acest sistem de organizare, specifică mai mult Egiptului, o structură care tinde către o piramidă cu un faraon în vîrf, un aparat funcţionăresc destul de numeros, un cler puternic şi marea masă a populaţiei de birnici. În Sumer, datorită conceptului diferit de organizare socială avem o formă de stat comunitar, unde conducătorul laic era ales pentru o perioadă de timp de către adunarea bătrînilor şi a tinerilor/militarilor, hotărîrile importante fiind luate împreună cu conducătorul clerului. În statul piramidal, cînd vreun afurisit cocoţat cel mai sus era cu minte puţină şi înrăită, încălca toate obiceiurile străbune şi se ajungea repede, repede la o structură totalitară sau o tiranie, în sensul modern al cuvîntului pentru că la origine însemna tot un conducător ales. Cei care jinduiau totul pentru ei şi supunere oarbă din partea celorlalţi, au ajuns de multe ori să se creadă altceva decît i-a lăsat natura. Pentru a-i ţine într-o sminteală pe ceilalţi, au clocit ei că ar fi tare bine să poată fi stăpîni şi după ce vor da colţul încercînd să-şi veşniciască existenţa de nemernic prin diferite culte, procesiuni publice sau chiar confiscarea puterii în avantajul clanului din care provenea. Cum omul nu este veşnic, nici această uzurpare de identitate spirituală nu a ţinut la nici un nebun iar colectivităţile umane care s-au perindat pe firul existenţei istorice a reţinut o perioadă de timp doar pe acei care i-au vrut binele sau pe canaliile ce le-au umilit pentru că aşa este firesc să înveţi din răul prin care ai trecut. Findcă existau atunci ciondăneli cît încape atît cu oameni potrivnici dar şi cu animale iar lupta se dădea de aproape, cei mai vînjoşi care se burzuluiau pentru restul comunităţii erau cinstiţi de aceştia în diferite ritualuri şi sărbători cu ziceri frumoase şi măgulitoare. Aşa de mult i-a luat ispita pe unii încît minţile lor au fost năpăstuite de revelaţia unicităţii propriului eu în raport cu ceilalţi şi subordonarea acestora la căruţa smintitului. Din cultul eroilor plecaţi pe lumea cealaltă, unii au dorit să se bucure de adulaţii şi adulatori chiar pe lumea aceasta astfel o atitudine de cinstire şi respect a degenerat în cultul unor persoane vii. Avînd putere, aceşti eroi au pus şi pe zei să-i susţină în sminteala lor, ba unii chiar aveau vanitatea să spună că sînt zămisliţi din sămînţă divină iar ei nu se vor sfîrşi niciodată! Cît timp oamenii au fost puţini, şi implicarea statului a fost mai slabă pentru că avea un număr redus de supuşi iar dacă îi storcea prea tare de vlagă se făceau nevăzuţi către alte meleaguri şi rămîneau fără birnici. Una din cauzele prăbuşirii imperiului sclavagist roman este şi faptul că în decursul secolelor lV şi V mulţi plătitori de biruri au fugit la barbari unde viaţa era mai uşoară. Fiscalitatea romană înspăimîntătoare care trebuia să susţină o mulţime de lipitori fără rost în societate a distrus statul măcinat de corupţie, de lupte interne şi de lipsă cronică de bani. Pe aceste ruine şi experienţe sociale au apărut statele feudale şi statele moderne.
În scrierile istorice ale lui B. P. Haşdeu găsim informaţii cu privire la organizarea satelor românilor din Galiţia secolului Xlll şi care erau asemănătoare cu cele din Moldova şi Valahia. Documentele poloneze menţionează începînd cu secolul Xl, aşezările românilor din Lodomiria /Galiţia care aveau un statul aparte în statul polonez. Fiecare sat era o republică un stat în stat în regatul Poloniei. El se folosea de o deplină libertate sub un chinez ales şi răspunzător şi care era de cele mai multe ori chiar preotul aşezării. Aceste sate formau o uniune numită Craina(ţară) condusă de un cneaz sau Crainic ales din rîndul chinezilor satelor iar de multe ori era un preot care îndeplinea şi cel mai înalt rang clerical. Toate aceste aşezări se rînduiau după ,,dreptul românesc”. Chinezul era moştenitor şi singurul judecător al aşezării iar dacă o lua razna era judecat de adunarea chinezilor sau era demis de cei care l-au ales iar judecata se făcea de către tribunalul crăiesc al Poloniei. Săracii români de astăzi nici nu pot înţelege asemenea forme de guvernare autonome şi democratice! Chinezul sătesc, adunarea chinezilor, preotul şi crainicul formau guvernul acestor uniuni/republici ţărăneşti care la noi au dăinuit în Vrancea şi Cîmpulung Moldovenesc pînă la sfîrşitul secolului XlX. Acest sistem de conducere colectivă în decizii şi individual în aplicarea lui nu excludea populaţia de la propria administrare pentru că ei aveau dreptul să ceară socoteală chinezului. Aşa stăteau stările neamului nostru răzleţit în vremuri de demult pînă şi sub aripa panilor polonezi. Dar să ne apropiem în timp şi spaţiu de casa din Carpaţi şi să-l amintim pe viforosul şi ,,iute vărsătoriu de sînge” domn al Moldovei. Cînd ţara încă nu se stricase în răutăţi şi mişelii, neamul în frunte cu Vodă ieşea în faţa oricărui lotru să-i taie pohta de a jindui la ce nu-i al lui şi mulţi şi-au lăsat pe aici stîrvurile pradă corbilor şi jivinelor codrilor. Cronica lui Ştefan cel Mare la anul 6983(1475) de la Zidirea lumii ne spune: ,,În luna lui ianuarie, la ziua de 10, într-o joi, avu Ştefan-Vodă o mare bătălie cu turcii nu departe de Vaslui, la o apă ce se cheamă Bîrlad. Îl ajută şi Dumnezeu că bătu pe turci cu desăvîrşire, cam la o sută de mii de mulţi şi şaptesprezece mii de munteni, ce erau cu ei, încît turcul abia putu scăpa”. Astăzi sîntem la anul 7515 de la Zidirea Lumii după calendarul get!
Să îl aducem încă odată în sprijin pe istoricul amintit mai sus care ne prezintă un document de unde avem ce învăţa noi cu toţii dar mai ales liftele care s-au încuibat peste destinele noastre.
Cucoana Boloşina şi soţul ei pitar Dima din Argeş pe la anul 1617 lasă întreaga lor avere ţăranilor din Vîlsăneşti. Documentul este dat de Alexandru vodă Iliaş şi aprobat de divan. ,,Din graţia lui Dumnezeu, Ion Alexandru, vodă şi domn a toată ţara Ungro-Vlahiei, fiul marelui şi prea iubitului răposatului Iliaş vodă, dă domnia mea această poruncă satului Vîlsăneşti, tuturor bătrînilor moşneni de acolo, ca să fie ale lor delniţele şi ocinele şi hotarul şi curătura şi toate locurile lor, posedîndu-le în pace şi fără nici o supărare din partea oricui, fiindcă acest sat fusese proprietatea giupînesei Boloşina, soţia pitarului Dima, şi l-a fost ţinut ea cu vecini cu tot pînă în zilele răposatului Radu vodă Mihnea, în timpul căruia apropiindu-se ceasul de moarte al giupînesei Boloşina, căutat-a ea de-mpremă cu pitarul Dima, că adică cine după moartea lor ar putea să-i pomenească în loc de fii şi fete, şi cugetaseră ei dentîi a da pe acei vecini pomeană la vreo monastire au o rudă, dar s-au gîndit mai apoi că una ca aceasta nu le va fi de folos, ci încă mai mult păcat şi mai mare blestem, căci acei vecini sunt rumâni creştini, iar nu nescaiva ţigani ce li se zice găvăoani. Încît chibzuit-au mai la urmă giupîneasa Boloşina şi soţul ei pitarul Dima, că mai cu cale va fi să-şi facă pomană cu toţi acei vecini din Vîlsăneşti, dăruindu-le toate delniţele şi toată curătura şi toate locurile lor, ca să se hrănească ei acolo şi să fie cnezi, şi în loc de fii să-i pomenească pe dînşii după moarte şi să nu mai robească nimănui în veci, ci să aibă pace de la toţi; apoi mai aducîndu-şi aminte a fost avut o giudecată mai înainte pentru o giumătate din acel sat Vîlsăneştii, cu nepoată-sa de frate mai mare giupîneasa Voica, muma giupînesei Caplei, giupîneasa Boloşina şi cu pitarul Dima veniră de bunăvoia lor, şi cu mai mulţi boiari de au spus că, deşi dînşii au fost cîştigat giudecata cu giupîneasa Voica, totuşi nu se uită la aceia, ci dăruiesc giupînesei Caplea, 12000 de aspri, numai ca niciodată să nu se lege ea de acei vecini din Vîlsăneşti, şi să nu le facă vreo nevoie sau asuprire şi au numărat acei 12000 de aspri bani gata în mînile giupînesei Caplei dinaintea marturilor Nan cizmarul şi Pană postelnicul, pentru ca acei oameni din Vîlsăneşti în veci să nu fie bîntuiţi de nimeni, ci să rămînă toţi cnezi cît vor trăi ei şi fii lor şi nepoţii lor; şi am văzut însu-mi domnia mea actul de la Radu-vodă şi actul de la giupîneasa Boloşina şi de soţul ei pitarul Dima, cuprinzînd mare blestem şi mulţi marturi, cum de bunăvoia lor iertaseră pe acei vecini din Vîlsăneşti ca să fie cnezi pentru totdeauna, ceea ce confirmă dară şi domnia mea ca să trăiască ei slobozi în pace, mai punînd şi blestem că pe cine va rîndui Dumnezeu în urma domniei mele a fi domn în Ţara Românească fie din sufletescul rod al domniei mele, fie din ruda noastră fie din alt neam, acela de va socoti şi va reînnoi acest hrisov al domniei mele, Dumnezeu încă să-l socotească etc.
Pus-am domnia mea şi marturi: giupîn Dumitru mare ban de Craiova, giupîn Cîrstea mare vornic, giupîn Nica mare logofăt, giupîn Steriano mare vistiar, Paruş spătar, Gorgan stolnic, Gligorie comis, Mîrzea paharnic, giupîn Enache mare stolnic. Ispravnic a fost Nica mare logofăt. Scris-am eu Şerban logofăt în capitala Tîrgovişte, luna lui genari în 14 zile, anul curgător de la Adam 7125(1617). Ion Alexandru-vodă”. Pe la acele vremuri boierii se gîndeau să-i miluiască pe ţărani astfel ca amintirea lor să rămînă în mentalul colectivităţii prin faptele bune pe care le-au făcut în folosul acestora. Astăzi ciocoimea roşie nu ştie cum să jefuiască mai mult astfel ca puterea lor economică să-i poată permite să confişte statul pentru a-l folosi în interes personal sau de grup ca instrument de presiune şi violenţă. Dar vremurile au început să se strice pentru neamul nostru fiindcă puhoaiele de venituri fanariote au părăduit rău ţara. Să mai adăstăm ceva timp şi în vremea unui domnitor chibzuit şi gospodar. Matei Basarab la anul 1639 ne lasă într-un hrisov spre aducere aminte: ,,Se întîmplă de stătură mitropoliţi şi Domnitori ţării oameni străini nouă nu cu legea(religia) ci cu neamul, cu limba şi cu năravurile cele rele, adică greci; cari nu se îndurară a pune jos obiceiurile cele bune, bătrîne ale ţării, pentru care le fu a aduce ţara la risipire desăvîrşită şi la pustiire… Doamne! veniră străinii în moşia noastră şi-şi spurcară mîinile lor cu mite şi îndrăzniră a vinde şi a cîrciumări Sfintele Tale şi a goni pe moşneni şi în avutul lor a băga pe străini, fum de ruşine vecinilor noştri. Întorîndu-se Dumnezeu cu mila la această săracă de ţară, adusu-şi-au aminte de noi, Matei Basarab şi ne-au adus din ţări străine, de unde eram goniţi de străini şi pribegi de răul lor şi ne alease la domnia ţării şi ne ridică în Scaunul strămoşilor noştri…”. Săracul vodă, parcă plînge cîtă urgie a trebuit să îndure ţara de pe urma veneticilor veniţi aici la jaf şi silnicie. Poate că el nu credea că este loc de mai rău! Ceva ani mai tîrziu, Radu Vodă Leon la 1669 ne lasă cronicile spre ştiinţă: ,,şi atunci grecii iarăşi ne-au fost împresurat cu vînzările şi cu cametele ca şi acum, pînă ce i-au fost scos ţara şi părintele Domniei mele cu mare ocară de aici ca pre nişte oameni răi”.
Letopiseţul Ţării Moldovei scris de Miron Costin(1633-1691) spune despre Petru Şchiopul că ,,era domn blînd ca o matcă fără ac; la giudeţ drept, nebeţiv, necurvar, nelacom, nerăsîpitoriu…” dar liftele cazare din secolul XXl l-au mirosit că era antisemit pentru că a alungat cu sabia pe sugacii de aur! Despre domniile prădalnice ce se abătuseră asupra ţării prin timpurile vieţii sale zice: ,,O! Moldovă, de-ar fi domnii tăi care stăpînesc în tine toţi înţălepţi, încă n-ai pieri aşa lesne. Ce,domniile neştiutoare rîndului tău şi lacome sunt pricina pieirii tale. Că nu caută să agonisească şi nume ceva la ţară, ce caută, desafrînaţi, numai în avere să strîngă, care apoi totuşi se risipeşte şi încă cu primejdie caselor lor. Că blăstămul săracilor nu cade cum se zice pre copaci cît de tîrziu”. Să trecem în Muntenia şi găsim Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie care ne spun: ,,mai bine să nu fie voia noastră deplină şi inima înfrîntă, decît să faci săracului strîmbătate”. Să luaţi aminte toţi cei care aţi fost în fruntea neamului sau jinduiţi după aceste înalte demnităţi pentru că istoria nu vă va uita oricît aţi vrea voi să o siluiţi! Că nu toţi se temeau de blestemul de neam şi ţară ne- spune cărturarul şi domnitorul Dimitrie Cantemir care scrie că în anul 1686, regele polonilor Sobieski, fiind pe la noi cu gând de prădăciune a dat ordin să fie arse arhivele publice ale Moldovei, iar 396 de documente au fost luate şi au ajuns în arhivele Rusiei. De unde să ne mai găsit noi rostul în hrisoavele timpului cînd totul a fost dat pradă focului?.
Să mai cutăm un tras plin de înţelepciune din Cronica anonimă în care Constantin Brîncoveanu îşi judecă ruda sa clucerul Constantin Ştirbei ce despuiase ţara prin jaf.
..Cluciare, cînd te-am trimis în ţeară cu slujbe, fiind cu boierie, dreptate am poruncit să faci, au nedreptate?
Ba dreptate ai poruncit să fac, măria ta, răspunse el. Şi începu a se îndrepta din cuvinte. Iar domnul zise:
Dar acestea ce sunt? Şi scoase hîrtioarele cu iscălitura lui şi le dete lui Radu cluciarul, feciorul Hrizei din Popeşti să le citească”.
Citirea documentelor dă la iveală mulţimea de bunuri jefuite de la locuitori, iar Vodă îl mustră astfel:
,,Dar pînă cînd aceste jafuri să le faci, cluciare Constandine, că din nimic eu te-am ridica şi te-am făcut slugiar mare, comis mare şi cluciar mare, şi te-am miluit şi te-am ţinut credincios. Ai luat judeţul Dîmboviţei şi l-ai prădat de n-au rămas ca un sat. L-am luat acela şi ţi-am dat Teleormanul şi mai rău ai făcut, că ţi-am găsit pe urmă-ţi sume de bani jăfuite, pentru care te-am suduit într-o vreme şi te-am urgisit să nu te mai văz în ochi. Iar te-am iertat pentru rugăciunile altora; acum iar ai făcut jafuri şi nedreptate”.
Brîncoveanu încheie aspru:
,,Şi acum ai îmbătrînit şi tot nu te laşi. Voi să te fac să înveţi”. – şi porunceşte dregătorului care avea în pază pe cei osîndiţi: ,,Ia-l căpitane de dorobanţi – zise domnul – şi-l du la vistierie. Şi să cauţi un car să-l pui să-l ducă la Mehedinţi, prin satele pe care le-au jefuit să le dea banii pe care le-au luat. Şi apoi să-l aduci, însă să-l bagi şi în fiară”.
În Letopiseţul Ţării Moldovei de Ion Neculce găsim starea jalnică în care ajunsese ţara în timpul domniei lui Dumitraşcu Vodă Cantacuzino ce avea mai multă încredere în tătarii chemaţi să-i apere tronul decît în propriul neam. ,,Deci intrat-au tătarii în ţară ca lupii într-o turmă de oi, de s-au aşezat la iernatic prin sate de oameni, din Prut pînă în apa Jijiei,nemărui nefiind nici o milă de săraca de ţară, cum ar fi fost ţara fără de domn”. Parcă ar fi vremurile de astăzi cînd au intrat tîlharii în averea ţării de au jefuit-o pînă au ruinat-o şi pentru că nu mai aveau ce fura au luat împrumuturi în numele ei şi le-au pus în punga lor! De plătit se vor ocupa cei mulţi şi proşti.
Radu Florescu în cronica sa descrie astfel situaţia economică din Muntenia la anul 1680 sub domnia lui Şerban Cantacuzino: ,,Pentru dăjdii ce să zic? Care mai înainte, fără cît ştiu foarte bine că în anul dintîi au luat den ţară 2000 de pungi de bani, iar al doilea 3000 de pungi, al treilea şi mai mult, cît răsuflu boierii, slujitorii, birnicii nu mai avea; bătuţi, căsniţi în toată vremea, îşi vindeau moşiile, ţăranii, viile şi tot ce avia, de le cumpăra Şerban Vodă şi ai lui; iar săracii plîngia şi pliniia tot ce le cerea, că era legaţi de stîlpii ce era înfipţi la puşcărie, înăuntru şi afară, de bătea cumplit: pre boieri, pre căpitani, pre slujitori – pîn’ i-au sărăcit pe toţi, şi care cum scăpa, umplia ţările, care nu muria de bătăi sau de necazuri”. Asta ne-au făcut străinii fanarioţi pe care fel de fel de scursuri îi ridică în slăvi că au propăşit ţara şi neamul cu miluirile şi chiverniselile lor!
Cronicarul Nicolae Costin, spune despre domnia lui Duca Vodă la anul 1679: ,,Duca Vodă după ce au venit din ţara muntenească, au lăsat ţara 6 luni de n-au scos nici o danie, rugîndu-l boierii ca pre un domn avut, să cheltuiască de la sine, şi dacă vor trece 6 luni, atuncia să scoată scrisoare şi-şi va lua banii, că ţara era săracă încă den ernatul tătarilor; deci pre socoteala boierilor au pus zapis de la mîna boierilor să aibă a-i primi banii după 6 luni, iar pre urmă mari nevoi era pre boieri şi pre mănăstiri şi pre ţară, cît nu se mai putea plăti oamenii cu cît avea şi văzu tuturor cu urît Duca Vodă, că toţi ruga pe Dumnezeu să-i mîntuiască de vrăjmăşia lui. ..Duca Vodă s-a făcut groaznic asupra, şi asupria ţara cu orînduielile, boierii cu împrumutele preste putinţa lor, cît nu se mai plătea nici cu bucatele lor, cîte 2 ughi boul şi cîte 1 ug vaca, istovea zlotaşii, nici cu odoarele ce le zălogia, ce era grosurile pline de oameni şi de femei sărace, leşinaţi de foame. Mulţi au murit prin grosuri. Boierii şi jupînesele sărace închise la seimeni şi la pusci legaţi pentru bani…şi domn era, şi vistiernic mare, şi negustor, şi vameş, că toată hrana tuturor luase el, şi Doamna precupea toate cîte erau, şi de la sine din casă, unde ce trebuia ţării…Doamna sa, de altă parte, cîrciumărea bucatele din casă, pînea ori pe unde avea, şi băutura şi pocloanele ce le veneau la beciu; încă făcea boi de negoţ şi mînca iarna fîneţele oamenilor, cu boii lor, pînă ce vindia aceia şi apoi se apuca de alţii”. În acea perioadă spune cronicarul, în Moldova circula ca monedă leul.
În Cronica lui Pseudo Nicolae Costin scrie despre anul 1707 că domnul Moldovei, Mihai Racoviţă ,,se agiunse cu Împăratul să fugă la Mosk”.
Nicolae Mavrocordat a fost primul domn al Moldovei numit de turci în anul 1709, dintre funcţionarii Porţii fiind lăudat în firman, după cum spune Nicolae Costin astfel: ,,Şi ducîndu-se la curtea cea domnească, s-au cetit Beratul cel împărătesc,întrucît erau multe cuvinte neobicinuite: că scria Împăratul pentru Nicolae Vodă, că este slugă dreaptă din părinţi supuşi…şi alte laude”. Unii istorici cu minţile plecate aiurea, nu recunosc nici chiar aceste date spunînd că nu a existat o ,,perioadă fanariotă” în istoria noastră!
Cronicarii vechi au scris letopiseţele ,,ca să fie cele bune de învăţătură iar de cele rele să se ferească”. Dar fel de fel de venetici şi venituri au pîndit numai să ne toarne sare în ochi să nu mai ştim de unde venim şi încotro ne îndreptăm. Grecii fanarioţi pripăşiţi atît în funcţiile publice cît şi în cele religioase ne-au folosit numai ca vite bune de povară iar cînd aveau prilejul şi îl aveau de cîte ori doreau, nu se ruşinau să ne facă rău. În timpul domnitorilor Caragea 1812-1818 şi Alexandru Şuţu 1818-1821 înalţi prelaţi greci ce conduceau clerul românesc şi arhivari levantini au distrus cu mare năduf hrisoavele Ţărilor Româneşti ,,pentru ca să nu afle secretele mitropoliei, fiindcă la această mitropolie sînt date în păstrare toate hrisoavele vechi ale voievozilor români, care privesc la dezrădăcinarea noastră, a grecilor, şi legăturile care are Ţara Românească cu Othomaniceasca Poartă şi hatişerifurile împărăteşti care întăresc privileghiurile ţării şi ale românilor (din care, iată, în taină îţi spui că şi fratele meu mitropolitul Dosithei au tăinuit cîteva, ca să nu să afle după vremi la mitropolie) şi alte multe tainice scrisori care nu ne este de folos de se vor vedea. Pentru aceasta voiesc să am iconom grec, ca numai nouă , simpatrioţilor, să ne fie ştiute unile ca acestea”. Asta ne-aţi dorit tîrîturilor, la fel ca alte tîrîturi venite după voi din celălalt imperiu care numai sub cnut putea să ne vadă – imperiul ţarist. Acelaşi fenomen de distrugere sistematică a oricărei urme de românitate au făcut ungurii în Transilvania şi ruşii în Basarabia iar liftele de astăzi continuă această politică. Gunoierii internaţionalişti de astăzi, dispreţuind trecutul, în ticăloşia lor fără margini ne scriu o nouă istorie, ca să mergem pe aceleaşi drumuri rele unde lor le este atît de bine. Cei în solda cărora se află mulţi lătrători de înţelepciuni nu dau o para chioară pe ei tot aşa cum era şi în trecut. Am să-l amintesc pe generalul rus Jaltuchin care pe la 1820 spunea despre români ,,cel mai bun dintre ei, e tot bun de spînjurat fără judecată”. Săturîndu-se de atîta bine adus de grecii fanarioţi şi liotele de prădători ce veneau cu ei de la Stambul, un român cu suflet viu şi mare şi-a căutat fîrtaţi printre ai săi clocind de-o răzmerită în Muntenia, şi intrînd la 20 martie 1821 în Bucureşti, răsculatul Tudor dă proclamaţia ,, …Aşadar, ajungînd în Bucureşti, care este şi capitala ţării, şi unde am găsit mulţi boieri patrioţi care s-au găsit şi se găsesc de aceleaşi simţiri cu mine, pentru fericirea ţării, cu care împreună chibzuindu-ne pentru împlinirea greutăţilor ce se cere de împrejurările de astăzi, s-a găsit de cuviinţă ca prin mine să se împlinească contribuţia obştească de la fiecare fără deosebire…Nu pentru alt scop decît pentru întoarcerea acestei de Dumnezeu păzite ţări, care din vechime le-au avut şi niciodată nimeni cu sabia nu i s-au luat, şi mai vîrtos cu sabia şi cu sîngele strămoşilor şi a celor vrednici de toată slava cu sfinţenie s-au păzit”. Astăzi paza trebuinţelor neamului este în grija trădătorilor, tîlharilor şi nelegiuiţilor. Iar în scrisoarea către Poartă spune: ,,Către prea strălucita Poartă alergămnoi tot poporul Ţării Româneşti, spuind cu mare jale necontenitele şi neauzitele patimi ce suferim neîncetat de la Domnii greci, cum şi de la suita ce aduc cu dînşii şi de la toţi grecii, neamul lor ce s-au încuibat în pămîntul nostru”. Mihai Cioran, apropiatului lui Tudor Vladimirescu, spune că la 1821, ,,peste poporul român se aşezase o pătură foarte numeroasă de străini în toate funcţiile, în toate mănăstirile, în toate bisericile, în toată viaţa publică”. Nu-i vorbă, istoricii noştri internaţionalişti şi trădători de ţară – la noi şi trădarea a ajuns o virtute – ne spun alte trăsnăi despre integrare, fraternitate, demitizare, globalizare iar trecutul este un balast de care trebuie să scăpăm. Aceasta este cea mai sigură cale de deznaţionalizare, atomizare şi aneantizare pentru o comunitate! Distrugîndu-i istoria, îi negi şi dreptul la viitor iar prezentul nu poate fi decît ceva tolerant.
Şi alţi vecini ne-au iubit precum stăpînul pe rob iar în Proclamaţia ungurilor către români din 2 mai 1849 ne spune prieteneşte: ,,Nefericiţi Valahi! Voi care aţi fost sclavi şi supt romani şi care aţi fost sclavi şi după aceea, şi pe care maghiarii v-au făcut oameni…Nu vă lăsaţi prada chinurilor sîngeroase a ucigaşilor, a hoţilor, a aventurierilor care îşi zic tribuni, prefecţi sau centurioni”…şi le cereau să depună armele altfel vor vedea ei ce înseamnă naţiunea maghiară în Ardeal.
Iar unul dintre cei mai verzi români – Emanoil Gojdu - după care ardelenii beau zeamă de cucută, ne-a lăsat unTestamentul, în Budapesta la anul 1870 care ne povăţuieşte că: ,,Pe rotogolul pămîntului, mai bun român şi mai bun patriot maghiar decît mine nu există. [Aşa credem şi noi!] Românul care necontenit asmuţă naţiunea română să stea în duşmănie cu ungurii, este duşmanul naţiunii române. Dacă piere maghiarul astăzi, mîine pere românul”. Halal român!
Şi tot în acel an ungurii ne aruncau peste Carpaţi multe vorbe de duh despre regele Carol l care era ,,principele unui popor sălbatic de porcari” bun de închis la Muncaciu, iar boierii sînt ,,ieşiţi din cocine” refuzînd să recunoască unirea Principatelor, numele regatului România îl scriau pe paşapoarte ,,Valahia şi Moldova”. Dar faptul că străinii ne dispreţuiau atît de mult nu era cumva şi vina celor care ţineau în mînă destinele neamului românesc? Este o mare prostie sau chiar o mişelie să căutăm paiul din ochiul altuia dar să nu vedem bîrna din ochiul nostru. Informaţii despre dezmăţul social şi politic ce bîntuia plaiurile mioritice găsim la mulţi scriitori din acele vremuri numai să dorim să le cunoaştem. Alecu Russo(1819-1859) în Cîntarea României apărută în România viitoare la 1850 ne spune: ,,Acolo unde nu e lege nu e nici slobozenie şi acolo unde e lege numai pentru unii şi ceilalţi sunt scutiţi de sub ascultarea ei, slobozenia a pierit…şi fericirea e stinsă…căci atunci asuprirea, nevoile, necazurile şi sărăcia izvorăsc în lume; atunci lumea se împarte în săraci şi bogaţi, în stăpîni şi robi, în flămînzi şi îmbuibaţi….” Despre ,,stîlpul ţării” – ţăranul care lucrează glia străbună spune: ,,Toţi îşi bat gioc de viaţa munca şi sărăcia ta şi slugile slugilor calcă peste trupul tău…Cei ce zic că sunt aleşii tăi cresc în măriri şi avuţii şi ţie-ţi este frig şi copiilor tăi le este foame! Ei fac legi dar numai pentru dînşii, si pentru împovărarea ta!” Te doare inima cînd citeşti asemenea rînduri unde găsim rădăcina răului ce este înstăpînit şi astăzi peste români. Nulităţile, idioţii, lichelele şi hoţii prin minciună şi abuz au pus în jug poporul pentru a-l robi în interesul lor dar şi a unor lifte străine care ne sug vlaga. Autorul surprinde în textul său fenomenul înstrăinării şi al deznaţionalizării: ,,Vor veni feciori cu mîngîieri mincinoase de-ţi vor povesti că eşti şi tu un popor…Noi sîntem păstorii…tu eşti turma chinurilor”. Astăzi mîngîierile sînt chiar mai mincinoase fiindcă au reuşit să ne otrăvească nu numai minţile dar şi trupul cu consumismul, hedonismul şi globalismul lor. Cel mai mare gînditor al neamului nostru, Mihai Eminescu a fost primul care a văzut în statul clocit de ciocoimea fanariotă amestecată cu ceva rumen mioritic, un instrument de tiranie în mîna unor grupuri străine de neamul, sufletul şi nevoile poporului român. Străini pripăşiţi pe meleagurile noastre şi care nu ştiau bine să vorbească româneşte, ne-au scris istoria într-o ură totală faţă de adevăr, constituindu-se în haite de prădători. Imitînd ca nişte maimuţoi, spoiala occidentală şi-au făcut din abuz lege iar din hoţie afacere. Aici este şi explicaţia faptului că publicistica marelui poet a fost aşa de puţin cunoscută pînă la venirea comuniştilor iar aceste cete de ucigaşi au interzis-o complet umblînd cu satîrul şi prin poezia lui. După ce au fiert în suc propriu şi au ţinut-o în ,,Garibaldi bum” mai mulţi ani pentru a-i răsturna pe conservatori de la putere, liberalii au reuşit în vara anului 1876 să înhaţe destinele românilor. Cum le-a fost începutul o spune marele poet în textul ce urmează. ,,…Se înţelege că nimeni nu poate judeca un partid înainte de venirea lui la putere decît din declaraţiile lui orale şi înscrise. Roşii promiteau marea cu sarea, dar promisiuni de astea sunt comune tuturor partidelor care vor să facă efect momentan asupra mulţimii. Din acele promisiuni noi nu culesesem decît două-trei pe care am îndrăzni a le crede în afară o politică de pace, înăuntru o politică de împăciuire şi de ordine.
În locul păcii înăuntru şi în afară ştim cu toţii de a venit: călătoria la Livadia, războiul cu turcii, martiriul bietei noastre armate prin foame şi prin frig şi toate grozăviile unui război întreprins iarna, fără bani şi fără a fi fost pregătit pentru el, precum rechiziţii de oameni şi vite ş.a.m.d.
Iar împăciuirea înăuntru s-a tradus prin darea în judecată a unsprezece miniştri, în persecutarea înverşunată a tot ce nu e suflare radicală în ţară.
În locul unui guvern serios şi cu autoritate am avut, din contra, un guvern cu minte copilăroasă şi cu apucături tiranice, însă ridicole, care în loc de-a inspira respect, produc scîrbă.
De atunci greşeli peste greşeli, produse din uşurătate de minte, din neştiinţă de carte, adeseori din rea-credinţă. A le enumera pe toate ar fi greu şi ar trece peste marginile unui articol de fond.
Destul numai a arăta că răul principal este lipsa de responsabilitate a guvernului, care-n toate cestiunile, chiar în cele curat administrative şi de căderea sa, s-ascunde în dosul Camerei.
Cu acest chip am ajuns că naţia nu mai are pe cine trage la răspundere în cestiunile cele mai grave pe care le-a compromis guvernul”. [Timpul 30 ianuarie 1879]. Tot el ne spune cine erau aceşti martiri care de bună voie au acceptat supliciul sacrificiului pentru binele public! ,,Autori care nu ştiu a scrie o frază corectă(vezi Pseudo-Ureche), oameni de stat care nu pot justifica nici săvîrşirea şcolii primare, avocaţi fără ştirea lui Dumnezeu, pictori orbi şi sculptori fără de mîini, generali care nu ştiu citi o hartă, subprefecţi ieşiţi din puşcărie, legiuitori recrutaţi dintre stîlpi de cafenele, jucători de cărţi şi oameni cu darul beţiei, caraghioşi care, înaintea erei liberale, vindeau bilete la café chantant, iată banda ocultă care guvernează azi România, bandă care, pînă mai ieri republicană pînă la comunism, astăzi creează decoraţii împărţindu-le între ei cu profuziune, ieri voind să răstoarne pe Domn, azi îl titluiesc rege, ieri proclamînd republică la Ploieşti, azi joacă cu aceeaşi măiestrie pe linguşitorii Curţii…Administraţia unei ţări formează un tot indivizibil, diferitele ramuri fac parte din acelaşi sistem şi sunt neapărat una alteia tocmai după cum o bucată a unei maşini este neapărată celeilalte şi mecanismului întreg. Cînd o bucată a mecanismului merge rău, tot sistemul din care face parte suferă.
Această observaţie, repetată de mii de ori şi devenită un loc comun din cele mai mult întrebuinţate, ar fi trebuit poate să începem prin a ne plînge de modul în care justiţia, şi mai cu osebire juzii instructori înţeleg a-şi face datoria faţă cu delapidatorii, cu hoţii, cu cei ce comit felurite abuzuri, şi pe care celelalte ramuri ale administraţiei îi trimit înaintea tribunalelor.
Ar fi trebuit zicem, să începem prin a ne plînge de justiţie, fiindcă un delapidator, un hoţ dovedit, trimis înaintea justiţiei şi achitat sau eliberat prin ordonanţă de neurmărire, este o mare încurajare, un puternic îndemn pentru alţi hoţi, pentru alţi delapidatori. Ne plîngem că unii subprefecţi fură şi bat, că unii vameşi fură, că unii perceptori şi casieri fură. Asta este, din nenorocire. Dar, pe de altă parte, meargă oricine la ministerul de finanţe, şi vadă cîţi funcţionari capabili au fost dovediţi şi daţi de aceste administraţii în judecată, şi cîţi au fost condamnaţi.
Faptul e deplorabil; el arată o tristă stare morală, chiar la aceia a căror instrucţiune ne dădea dreptul să-i privim ca pe agenţii cei mai activi şi mai luminaţi ai ridicării nivelului moral în ţară.
Sunt cîţiva ani, guvernul trecut luă pe delapidatori de la juriu şi-i dete tribunalelor. Care fu rezultatul? Astăzi, delapidatori condamnaţi mai că nu se mai văd; nu numai că tribunalele îi achită şi-i absolvă cu cea mai mare uşurinţă, dar mai înainte de a ajunge la tribunale, juzii instructori sunt aici spre a declara că nu e caz de urmărire.
Vom face în alt număr o enumerare mai lungă de funcţionari culpabili daţi judecăţii de diferite administraţii şi achitaţi, absolviţi, sau făcuţi scăpaţi sub toate formele de către justiţie. Pentru astăzi ne vom mărgini a cita numai cîteva cazuri.
Nu vom face decît să amintim că chiar o bandă de hoţi, cu căpetenia lor, s-a prins în toamna trecută în judeţul Putna şi a fost eliberată prin ordonanţă de neurmărire.
Nu demult se descoperă la Vama Predeal hoţii enorme. Vameşul dovedit culpabil, este dat judecăţii, faptele sunt constatate, judele instructor nu poate da ordonanţă de neurmărire, dar tribunalul colorează hoţia astfel încît colorează pe culpabil, sub cuvînt că ,,nu e articol de lege” în temeiul căruia să se poată rosti condamnarea.
În judeţul Prahova, administraţia constată că un subprefect a comis fapta odioasă de a alcătui liste de subscripţie de la sine şi de aduna bani de prin plasa sa, sub cuvînt de subscripţie pentru răniţi sau pentru cumpărare de arme. Faptul se dovedeşte pe deplin de administraţie, ea sileşte pe subprefect să înapoieze o parte din sumele adunate, îl destituie şi îl trimite înaintea justiţiei.
Judele instructor declară că nu e caz de urmărire…” [Timpul 12 septembrie 1878]. Ce să mai zicem, ne repetăm istoria în ticăloşie, hoţie, minciună şi mîrlănie, pentru că de la formarea statului modern român nu am avut parte decît de conducători corupţi, tîmpiţi, criminali, cu ură faţă de neam şi ţară. Sigur, pentru aceste grupări de gunoaie urlătoare nu este nevoia să ne cunoaştem istoria pentru a învăţa din cele bune şi a ocoli relele care ne-au îndoit şi chinuit existenţa. Într-un alt articol Eminescu analizează fericirea ce a căzut pe capul românilor după detronarea lui A. I. Cuza, dar mai cu seamă după începerea ,,epocii liberale” care trebuie să ne amintească mereu de ,,epoca Ceauşescu”! ,,De atunci am dat zi cu zi şi an cu an îndărăt. De la ţăran începînd, pentru care toţi pretextează a se interesa şi care cu tot interesul platonic a ajuns ilot şi la sapă de lemn, şi sfîrşind cu proprietarii mari, cu negoţul, cu meseriile şi anume toată ţara şi sfîrşind cu elementele româneşti dintr-însa au apucat pe clina unei continue şi repezi înapoieri. Pe cînd datoria publică se urcă repede de la cîteva zeci de milioane la sute de milioane, întrecînd astăzi cu mult jumătate de miliard, pe atunci drumuri de fier votate în pripă şi sub dictatul străinilor, cari ei în de ei discutau şi puneau la cale cestiunea, după chiar mărturisirea d-lui Brătianu, au sustras muncii naţionale pieţele noastre, încît astăzi am ajuns ca pînă şi obiecte de primă necesitate, precum făina să se importe din străinătate. Asemenea obiecte de îmbrăcăminte ale ţăranului, apoi toate obiectele de manufactură şi industrie cîte corespund cu trebuinţele, în mare parte factice, a plebei de postulaţi şi advocaţi, toate se importă astăzi de peste graniţă”. [Timpul 12 februarie 1880]. Să spunem plini de amărăciune că astăzi, adică după executarea tiranului comunist am trăit exact aceleaşi evenimente cînd ţara a fost dată în pradă bandelor de lotri ieşiţi de sub poala Securităţii sau a nomenclaturii comuniste iar integrarea în UE ne-a costat înstrăinarea pe nimic a bogăţiilor ţării şi transformarea economiei noastre într-un spaţiu de desfacere pentru producţia lor. Cei care îl acuză pe poet de conservatorism ori sînt nişte secături ori nu i-au citit gazetăria pentru că Eminescu s-a opus cotropirii economice din vest ca şi a cotropirii ţării de către puhoaiele de cazari veniţi din imperiul ţarist şi austro-ungar şi care ajunseseră să controleze toată arendăşia şi mare parte din comerţ şi circuitul bancar. O prezentare sumară a situaţiei deplorabile a ţării şi a parazitismului politic trăit pe bani publici, o face în textul următor. ,,E clar că un stat care cheltuieşte pentru pretinsele necesităţi mai mult decît poate suporta producţia poporului va ajunge pas cu pas la o sărăcie pospăită cu vorbe, dar din ce în ce mai simţitoare prin trebuinţele miilor de indivizi pe care un sistem fals i-a ridicat deasupra, prefăcîndu-i în exploatatori ai averii publice… O ţintă are în adevăr, una singur, care nici merită relevată: a perpetua rămînerea la putere a unei clase de paraziţi sociali, de oameni fără ştiinţă de carte şi fără caracter, slugi ai oricărui guvern şi ai oricărui sistem, dar duşmani meritului şi adevărului sub orice sistem şi sub orice guvern. E neauzit, dar aşa este. Tinerimii i se dau zilnic din partea oamenilor care reprezintă autoritatea statului din culme pînă la baze următoarele reguli de purtare: Conspiră contra şefului statului şi proclamă-i răsturnarea şi vei ajunge…om mare. Aibi o deosebită desteritate de-a despoia lumea şi vei ajunge …cel puţin prefect. Intră cu patru clase primare corector la ,,Românul” şi învaţă a calomnia şi vei ajunge…director de bancă.
Dar aceasta e la gradul cel mai mare imoral? Nu face nimic. Dar un stat merge sigur spre disoluţiune pe calea aceasta? Nu face nimic. După noi potopul. Ce ne pasă de soarta generaţiilor viitoare, ce de soarta celei actuale? Trăim de pe o zi pe alta, aruncăm praf în ochii lumii, ba cu negustorie de vorbe, ba pretextînd reforme, şi încolo…o mai îngriji şi Cel de Sus de trebuinţele reale ale poporului”. [Timpul 12 noiembrie 1880]. Resortul care ţine în viaţă acest sistem social bolnav, odios şi ticălos este demagogia liberală care a ajuns arma şi argumentul menţinerii lor la putere timp de 12 ani iar efectele devastatoare se vor vedea în primul război mondial. În mai multe articole Eminescu critică aspru negustoria de cuvinte şi minciuna şlefuită pentru a înşela buna credinţă şi care au dus la o societate coruptă, vulgară, incultă, vicleană şi violentă. ,,…Şi dacă le dăm acest botez n-o facem din ură pentru adversari ci pentru că exemplele de felonie, decorate şi răsplătite, corup spiritul public. Un popor cată a fi convins de vorbele pe care Franklin le-a rostit: «Cînd cineva îţi propune cîştig şi onoruri, fără muncă şi merit e un otrăvitor. Ridică piatra şi aruncă în el«. Acest venin l-a semănat însă demagogia roşie. Ceea ce, în orice ţară şi după conştiinţa publică a oricărui popor, e absolut condamnabil, absolut rău, absolut înjositor, a fost la noi…recompensat, înaintat, împodobit cu decoraţii. Va să zică nu muncă-i trebuie românului, nu sobrietate, nu merit, nu inteligenţă pentru a se ridica şi a face avere, ci trădare, vînzarea celui care te plăteşte pentru a-i păzi viaţa, specularea credulităţii publice; trezirea patimilor rele din sufletul omenesc. Puţin îţi pasă dacă un popor întreg pierde printr-asta deosebirea eternă ce există între bine şi rău, între lăudabil şi condamnabil; că moralitatea unei naţii întregi degenerează; că copilul dă în tată şi tata în copil, că e ca în ziua de apoi cum zice Scriptura, tu cu acest preţ te ridici deasupra tuturor, demoralizarea şi mizeria generală sunt condiţia şi izvorul bunei tale stări private”. [Timpul 21 mai 1882]. ,,În societatea despotică, ca şi în cea demagogică, omul prin sine însuşi nu înseamnă nimic, banul e totul. Banul devine semnul distinctiv care clasează şi deosebeşte oamenii între ei şi, fiindcă el are o mobilitate proprie naturii lui, trece din mîini în mîini, transformă condiţiile indivizilor, ridică sau înjoseşte familii, de aceea nu e aproape nimănui care să nu fie obligat a face încercări disperate şi continue pentru a-l păstra sau pentru a-l cîştiga. Dorinţa de a se îmbogăţi cu orice preţ, iubirea cîştigului, căutarea banului, traiului şi-a plăcerilor materiale, iată pasiunile cari devin comune în statele despotice şi în cele demagogice. Ele se rsăpîndesc în toate clasele, pătrund şi în acelea cărora le erau străine şi ajung a enerva şi a degrada naţiunea întreagă iar esenţa despotismului consistă în a favoriza şi a întinde aceste instincte.
Aceste pasiuni slăbitoare îi vin în ajutor, ele abat şi ocupă imaginaţia oamenilor departe de afacerile publice. Despotismul şi demagogia creează, ici secretul şi umbra, dincolo nepăsarea publică, cari pun la adăpost lăcomia şi cîştigurile maloneste, bravînd dezonoarea. Fără despotism, aceste patimi sunt tari, cu el ele devin dominante”. [Timpul 14 ianuarie 1882]. ,,Nu există fără îndoială o mai mare tiranie decît cea demagogică. Nu-i vorbă, nici absolutismul unui singur om nu-i vro pomană. Ş-aici te pomeneşti că vreun individ cu sistemul nervos compromis prin viţii şi desfrînări se constituie în reprezentantul absolut al statului şi-ii impune ca lege fel de fel de insanităţi, cari-i trec prin minte, făr-a ţinea seamă nici de deprinderile abituale ale oamenilor, nici de necesităţile aievea ale statului. Dar la despoţii din mila lui Dumnezeu se întîmplă totuşi că interesul lor propriu şi interesul statului sunt pînă la un grad oarecare identice; despotul ştie că puterea statului e puterea sa proprie şi deja interesul său îi impune mai multă circumspecţie în dictarea măsurilor sale.
La demagog lucrurile stau cu totul astfel. Şi el dispune de-o putere absolută, căci şi demagogii sunt toţi tirani şi liberalismul lor e-o frază, dar interesul statului nu este identic cu al lor propriu. Ei n-au absolut nici un interes ca maşina guvernamentală să funcţioneze exact şi regulat; din contra, cu cît dezordinea şi neclaritatea de idei va fi mai mare cu atît demagogul e mai sigur de-a rămîne sus. Şi demagogii sunt aproape toţi viţioşi, netrebnici, laşi ca şi caracter şi nerozi ca minte – dovadă aproape totalitatea partidului roşu de la noi – lipsiţi cu totul de un complex de idei morale cari să constituie normativul unei vieţi oneste şi serioase, fără stăpînire pe faptele şi cugetul lor, dar pe lîngă aceste rele se adaugă şi acela că interesele lor private şi personale sunt departe de-a fi identice cu ale statului, sunt din contra opuse acestora, căci statul cu natura sa permanentă şi moralizatoare, este cel mai mare adversar al destrăbălării de idei şi de instincte. De aceea ei caută să-l sape în toate chipurile, să-i sustragă toate elementele de statornicie şi de dreptate de care dispune”. [Timpul 25 martie 1882]. ,,…Cînd, aşadar, pentru o singură funcţie abia e de ajuns un om, ce vom zice cînd vom vedea genii universale din partidul roşu, ocupînd cîte 4-5 funcţii?…Astfel d. primar de Bucureşti ia odată leafă de primar…se mai ocupă cu epitropia Brîncovenilor…apoi mai e medic în Bucureşti, de specialitatea sa chimist, e medic primar, profesor, efor al spitalelor, membru în consiliul Instrucţiei Publice, prezident la o societate de asigurare, profesor la un institut de fete, etc. etc. ..Se mai ocupă şi cu drumul de fier, pe lîngă tutun de specialitate, şi e trimis în misiuni plătite cu mii de franci, ş.a.m.d.”. [Timpul 18 mai 1880]. Eminescu continuă lista acestor paraziţi care sug bine din buget. ,,Dr. Sergiu patriot liberal ocupă: 1 deputat, 2. ajutor al primarului Bucureşti, 3. medic la internatul Sf. Sava, 4. item la Matei Basarab, 5. item la Internatul central de fete, 6. medic primar la spitalul de copii, 7 profesor de fiziologie la Facultatea de Medicină şi altul la fel de merituos dr. Davilla: 1. inspector general al serviciului sanitar al armatei cu leafă de general, 2. profesor de chimie la facultate, 3. membru al Eforiei spitalelor, 4. membru al Consiliului permanent al instrucţiei publice, 5. locţiitor de decan al facultăţii, 6. inspector al Muzeului anatomic de la Colţea, 7. dirigent al Institutului de organe Elena Doamna, 8. preşedinte al Societăţii de arme, 9. membru în consiliul de administraţie al Fabricii de chibrituri, 10. vicepreşedinte al Societăţii corpului didactic, 11. vicepreşedinte al Societăţii pentru cultura poporului român. Cum au ajuns la putere liberalii au dublat numărul funcţionarilor publici la fel şi salariile”. [Timpul 21 august 1881]. Salariul directorului BNR la acea vreme, afacere curat liberală era de 19530 lei pe lună iar un prefect avea 300 lei. În anul de graţie 2008 avem o situaţie identică, preluată în mare parte de la clanul mafiot care îşi spune social-democrat. După ce liberalii de astăzi împreună cu nişte pîrîţi democraţi au pus mîna pe putere în decembrie 2005, în timp de doi ani au crescut cu 25% numărul funcţiilor publice pentru a sătura toate lichelele lor iar salariile bugetarilor au fost crescute de două ori! Să continuăm cu situaţia României prezentată de marele gazetar. ,,De mult ori am susţinut în acest ziar că partidul pretins liberal a constituit o adevărată societate de exploatare a credulităţii publice, care vinde publicului naiv vorbe frumoase şi fraze sforăitoare, şi primeşte în schimb realităţi sunătoare sub formă de lefuri, diurne, pensii, recompense, misiuni etc. Am avut curiozitatea să răsfoim bugetul, sau mai bine zis numeroase şi variate bugete, şi iată rezultatul incomplet încă, fiindcă multe ne-au scăpat, al investigaţiilor noastre.
Supunem această mică lucrare statistică bieţilor contribuabili care, suntem siguri, au primit pentru sărbătorile Paştilor biletul galben cu 4 şi 6 zecimi adiţionale ale d-lui perceptor al guvernului liberal şi ultraliberal de avere publică şi, pe cînd săracul muncitor adună leu cu leu ca să poată potoli setea acestui Gargantua nemilostiv, sunt alţi contribuabili, mai favorizaţi de soartă, care nu numai că sunt păsuiţi, dar cărora li se distribuie diurne, pensii, lefuri, jetoane(sumă plătită membrilor unui consiliu de administraţie al unei întreprinderi pentru fiecare şedinţă) de prezenţă şi de neprezenţă, tantieme(sumă de bani încasată de membrii unui consiliu de administraţie din beneficul net), etc. ale deosebitelor stabilimente de favoritism create tot cu banii celor dintîi, anume pentru aceşti din urmă, pentru a-i îmbogăţi şi a-i înlesni mijlocul de a-şi zidi palate pentru dînşii şi rudele lor. Dăm un mic rezumat cu aceşti favorizaţi în capul cărora nu vom uita a pune , à tout seigneur tout honneur pe beizadeaua Mitică.
Luminăţia sa prinţul Dim. Gr. Ghika
1. Efor la spitalele civile din Bucureşti 6000
2. Preşedintele consiliului de administraţie al comitetului dirigent al Societăţii de asigurare Dacia-România
a. Tantiema în consiliul de administraţie 6548
b. Tantiema în comitetul dirigent 15280
c. Jetoane de prezenţă __600__
22428
3. Preşedinte în consiliul de administraţie la calea ferată Lemberg-Cernowitz-Iaşi 1000
4. Preşedinte în consiliul de administraţie al Societăţii de construcţii, jetoane
de prezenţă 1000
5. Preşedinte în consiliul de administraţie al Creditului Funciar Rural, jetoane 1000
6. Preşedinte în consiliul de administraţie al Regiei Tutunurilor
şi al Sării, jetoane de prezenţă 800
7. Preşedinte în consiliul de administraţie al Domeniilor Statului,
jetoane de prezenţă 800
8. Preşedinte al Senatului cu diurnă, în perspectivă ?
9. Preşedinte al Societăţii Funcţionarilor Publici, jetoane de prezenţă __60___
35088
2. Dimitrie Kariadgi
1. Primar al Capitalei 12000
2. Pensionar al statului 11000
3. Deputat cu diurnă de doi galbeni pe zi socotită pe şase luni 4050
4. Preşedinte al Creditului Funciar Urban 3000
5. Preşedinte al Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român ____?___
30050
3. Petre Aurelian
1. Ministrul de culte şi instrucţie publică 30000
2. Directorul Şcolii de Agricultură 8880
3. Profesor la Herăstrău 4996
4. Deputat cu diurnă de doi galbeni pe zi, pentru 6 luni 4050
5. Membru al Academiei ?
6. Membru al consiliului societăţii Unirea, jetoane de prezenţă 600
7. Membru al consiliului de administraţie al Societăţii Economice,
jetoane de prezenţă 400
8. Preşedinte al Consiliului general Ilfov ?
9. Membru al consiliului de administraţiei al Regiei Tutunurilor şi al
Sării, jetoane de prezenţă 800
10. Membru al consiliului de administraţiei al Societăţii Geografice ___?___
49726
4. Dimitrie Sturdza
1. Ministru de externe 30000
2. Senator cu diurnă, în perspectivă ?
3. Director al Creditului Funciar Rural 18000
4. Membru al Oficiului Statistic 300
5. Membru al consiliului de administraţie al Regiei Tutunurilor şi
Sării, jetoane de prezenţă 800
6. Preşedinte al Academiei ?
7. Administrator al averii prinţului Mihail Sturdza(punem şi acest din urmă condei fiindcă nu este permis ca un om al cărui timp trebuie să fie pe deplin absorbit cu atîtea slujbe publice gras plătite, ca să mai găsească timpul a se ocupa cu administrarea unei averi străine).
___30000___
79100
5. Doctorul Rîmniceanu
1. Membrul Consiliului permanent din Ilfov 8400
2. Deputat cu diurnă de doi galbeni pe zi, pentru 6 luni 4050
3. Medic la Şcoala Militară 3600
4. Profesor de pedagogie 5000
5. Doctor al spitalului de copii ___8400___
29450
6. Gogu Cantacuzino
1. Director la Regia Tutunurilor şi Sării 20400
2. Membru al consiliului de administraţie la Casa de Depuneri 800
3. Membru al consiliului de administraţie al Domeniilor Statului 800
4. Membru al consiliului de administraţie al Creditului Funciar Agricol _3000__
25000
7. Colonel Nicolae Bibescu
1. Vicepreşedinte al senatului cu diurnă în perspectivă ?
2. Pensionar al statului 9000
3. Efor al Aşezămintelor Brîncoveneşti 12000
4. Membru în consiliul de administraţiei al Casei de Depuneri ___800__
21800
8. Pană Bibescu
1. Deputat cu diurnă la doi galbeni pe zi pentru 6 luni 4050
2. Director al Societăţii de asigurare Unirea 12000
3. Profesor la Herăstrău, cu leafă şi diurnă 4996
4. Membru al Comitetelor teatrelor 3600
5. Consilier ajutor la municipalitate __8000__
32646
9. Theodor Ştefănescu
1. Director la Şcoala de comerţ, anual lei 600
2. Profesor 4400
3. Director la Banca Naţională 12000
4. Tantiemă de la Banca Naţională 12000
5. Cenzor la Fabrica de hîrtie, jetoane de prezenţă 1000
6. Epitrop la biserica Negustori ____?__
30000
Această listă nu este completă; e greu a-i urmări în nenumăratele sinecuri în care se ascund patrioţii noştri şi desigur că am făcut multe omisiuni fără voie. Vom publica în curînd o nouă listă şi rugăm pe publicul contribuabil, din al cărui sînge se îngraşă aceste lipitori, să ne trimită toate informaţiile trebuincioase. Cum vedem, patriotismul a devenit un adevărat comerţ, şi încă unul din cele mai lucrative, care pe lîngă altele multe, mai are şi acest avantaj; că nu plăteşte nici chirie, nici patentă, nici zecimi, fie acestea comunale, fie judeţene, nici nu are trebuinţă de vreun capital, fie intelectual, fie bănesc. Bon appétit Messieurs”. [Timpul 23 aprilie 1883] Aşa este bădie Mihai, ai avut dreptate mata şi atunci cînd trăiai dar şi acum cînd lepădături venetice te hulesc la tine acasă, am fost şi am rămas un neam urgisit de soartă şi de prigonitori! In acele vremuri un predect avea 300 de lei salariu pe luna. Şi ne arată Eminescu de unde se strîngeau banii care curgeau cu nemiluita în buzunarele hahalerelor liberale citînd ziarul Luptătorul din Focşani din 30 iulie 1882 care publică lista agentului fiscal A. Comănescu ce scoate la licitaţie sărăcia brumei de avut a unor ţărani la primăria comunei Odobeasca din plasa Marginea de Sus, judeţul Rîmnicu Sărat, ,,următoarele bunuri confiscate pentru neplata contribuţiei directe, răscumpărarea clăcii: 51 vaci, 88 mînzi cu mînzate, 2 cai, 15 iepe, 5 noateni, 13 capre, 5 iezi, 83 de oi, 12 miei, 3 berbeci, 5 rîmători, una căruţă de boi nouă, 3 căzi una claie cu fîn, un sucman, 3, lăvicere, 28 locuitori cu braţele care se vor da cu luna sau cu ziua pînă la acoperirea datoriei ce debitează către stat”. Şi comentează Eminescu: ,,Despotismul, oricît de odios ar fi, totuşi are mai multă îngrijire de popor decît republica străinilor din România, cu eticheta ei monarhică. Căci această republică nu are, şi nu a avut decît a constitui din străini clase privilegiate, din român un sclav al lor”. [Timpul 3 august 1882]. Mai rău ca pe timpul fanarioţilor iar jaful asupra poporului era fără margini. Ziarul din Focşani continuă cu confiscările din comunele Bonţeşti-Cîrligele şi Măicăneşti iar Carada a fost trimis la Berlin pentru contractarea unui nou împrumut de 134 milioane franci ce va fi plătit tot de nefericiţii ţărani.
Statul si egolatria turmei II
În toamna anului 2007, d-l Roşu, şeful Poliţiei Judeţului Botoşani împreună cu adjunctul său d-l Manta, s-au pensionat avînd fiecare aproape de 3500 lei noi pe lună. Ministerul Internelor şi Administraţiei Publice, din bani publici - adică adunaţi de la proşti şi de la fraieri - i-a miluit pe fiecare cu cîte 60000 de lei noi ca să le acopere sărăcia de pensioară! Pensia medie pentru fraieri sau proşti este de 480 lei pe lună!
Eminescu citează şi alte publicaţii care aveau curajul să arate adevărata faţă a bandei ciocoieşti ce-şi spuneau cu mîndrie fanariotă, liberali şi patrioţi. Dau în continuare un articol reprodus în Timpul din 4 iunie 1880 după ziarul ,,Presa” din 2 iunie 1879. ,,De două ori de la 1866 România a avut nenorocirea şi umilirea de a vedea pe radicalii la guvern şi în amîndouă rîndurile au fost ca un flagel pentru ţară.
Au promis, în mod ipocrit, libertate în alegeri, dar influenţa morală şi ameninţările au jucat primul rol, căci cuvîntul ,,libertate” l-au întrebuinţat numai cu numele, iar nu şi în fapte. L-afirmă în cuvintele lor şi-l neagă în faptele lor. Este apostazia lor cînd ajung la putere, pe cînd libertatea este cultul lor fiind în opoziţie…căci nu este nimic de comun între acest principiu şi între radicali. Renegaţi ai acestei libertăţi dovedesc pe fiecare zi apostazia şi incapacitatea lor de guvernare. Au luat locul guvernului conservator fără să fie capabil a face ceva mai bun sau chiar de-a face altfel, şi lumea a început să vadă că toţi oamenii lor politici, nu sunt decît nişte bărbaţi plini de pasiune şi de ură(vorba prinţului Ghica). Timpul este mai aproape decît a se crede ca un dezgust general să se ridice în toate părţile ţării noastre şi să-i înlăture de la putere.
Din magistraţi visează şi tind a face nişte funcţionari devotaţi urilor şi pasiunilor lor, din armată ar voi să facă nişte instrumente docile pentru timpul cînd nu vor mai fi la putere, glorificînd pe ofiţerii care se revoltă contra disciplinei.
Aceşti oameni ce se intitulă în mod ridicol ,,liberali” înjurau şi nesocoteau pe toţi românii de bine, cărora puterile străine, pentru onoarea României, le dădeau vreo decoraţie însemnată şi-ii arătau opiniei publice ca vînduţi străinilor, ridiculizîndu-i cu diferite titluri nobiliare. Ajunşi odată la putere, liberalii noştri căpătară şi mai multe decoraţii străine şi-umplură piepturile cu cruciuliţe şi păsăruici, ca să piardă Basarabia, să cheltuiască milioane etc., etc.”. Ei au folosit statul doar ca un instrument de parvenire şi tiranie asupra poporului român iar în articolul de mai jos Eminescu arată cît rău au făcut ţării cu năravurile lor mişele.
,,
Lupta lor neloială a reuşit şi de patru ani de zile ţara a putut vedea care dintre cele două partide adversare ce s-au succedat ca atari la putere a făcut şi face interesele străinilor în paguba ţării.
A fost în adevăr un interes mare pentru Rusia de a ne tîrî armata peste Dunăre, ,, fără zapis, chezăşie nici amanet”, a se folosi de ajutorul acestei armate spre a sili pe leul de la Plevna să se dea prins în vizuina sa şi apoi a ne lua Basarabia.
Cine a ajutat pe împăratul Rusiei, cu un zel de cel mai credincios curtezan al său, să-şi îndeplinească aceste interese? Cine a fost acela care, aflînd de la prinţul Gorceacov încă din iunie 1877 că Basarabia ne este hotărîtă spre jertfă şi, fără a face Camerelor nici o împărtăşire despre această nenorocire ce ni se pregătea, a dat totuşi peste două luni armatei să treacă Dunărea şi să combată alături de armata împărătească?
Toate acestea le-au făcut oamenii care, pe bună dreptate şi din chiar senin, convinşi că nu spun adevărul, ne aduceau nouă fraza:
Financiarii partidului de la putere atîta măcar trebuiau să ştie, că rubla nu are o valoare de patru franci, că, această monedă primindu-se la noi pe o valoare mai mare decît cea adevărată, rublele trebuiau fireşte să năpădească şi să rămîie în ţară şi că, îndată după retragerea armatei ruseşti găsindu-se cu piaţa inundată de ruble, trebuia neapărat să reducem cursul lor la adevărata valoare.
Cu toate acestea, la intrarea armatei ruseşti în ţară, prin un decret al guvernului, s-a fixat cursul rublei la patru franci. Era în interesul armatei imperiale şi prin urmare în interesul guvernului ei şi al tuturor speculanţilor, întreprinzătorilor şi gheşeftarilor evrei ce urmau pas cu pas acea armată ca moneda cu care intrau ei în ţară să aibă un curs cît s-ar fi putut mai ridicat cîtă vreme ei se aflau aici. Prin ridicarea cursului rublelor s-a adus un cîştig de cîteva milioane străinilor, care ne-au lăsat pe pieţele noastre, şi tot atîta pagubă acestor pieţe s-a cauzat, prin scăderea, ce devenise neapărată, a acelui curs.
Ilustrul Warszawsky, care trebuie să fi tras mult folos din plusul valorii rublelor la noi, a avut trebuinţă de care de rechiziţie. Mult şi-a bătut capul, mult s-a chinuit pînă să dea de un personaj, şi mai ilustru, şi să-l convingă a-i da o mînă de ajutor. Populaţia română, în vreme de iarnă, a fost dată cu chirie lui Warszawsky, pe cale administrativă, de către d. Simion Mihăescu, actual senator liberal-naţional. Românii cu carele şi vitele lor, luaţi de la beilic şi de zor din vatră, au fost duşi sub boldul suliţei căzăceşti pînă la poalele Balcanilor. Unii au pierit, şi cîţi au mai rămas s-au întors la vatra lor ca vai de ei, fără car, fără vite şi fără putinţă sau speranţă de îndreptare a soartei lor.
Toate aceste jertfe ale românilor, în interesul cui erau făcute? În interesul d-lor Warszawky – Mihăescu şi al armatei ruseşti.
Nenorocirile războiului au trecut şi au venit după dînsele urmările lor: pierderea Basarabiei şi chestiunea izraelită. Ale cui interese le-au apărat patrioţii de industrie în chestiunea izraelită? Dacă în Adunarea naţională opoziţia nu ar fi avut cîteva voturi mai mult peste o treime, proiectul guvernului desigur ar fi trecut. Şi ce era acest proiect? Ale cui interese se făceau printr-însul? Ale ţării sau ale Alianţei izraelite? La aceste întrebări să răspundă ţara, al cărui sentiment, exprimat cu energie şi din nenorocire cu eficacitate, atît prin presă cît şi în Adunările de revizuire, a condamnat şi a zădărnicit tendinţele ultraevreofile ale guvernului.
Astăzi la ordinea zilei avem chestiunea pretinsei răscumpărări a căilor ferate. Mai este oare nevoie să vorbim în fond despre această afacere? Mai poate fi cineva atît de naiv, sau atît de nepriceput, încît să nu vază că tranzacţia asupra căreia se dezbate astăzi în Cameră, spre a o pune în acord cu poruncile primite de la Berlin, este un joc ruinător şi o umilire monstruoasă pentru ţară? Şi în interesul cui se păgubeşte şi se umileşte statul român? În interesul străinilor.
Această colosală şi strălucită afacere produce însă atîta zgomot şi atîta lumină încît eclipsează şi acoperă altele mai mici şi mai puţin strălucite, dar totuşi în destul de caracteristice. Astfel de exemplu Binele public conţine astăzi cîteva rînduri în privinţa unei daraveri, nu puţin însemnate, dintre un concesionar străin şi statul nostru. E vorba de d. Ward, căruia i s-a confiscat legal suma de 300000 de franci acum vreo cîţiva ani – pare-se sub guvernul reacţionarilor şi care astăzi îşi va recăpăta garanţia confiscată pe motiv de echitate. Din rîndurile pe care le reproducem mai jos după Binele public se va vedea ce înseamnă acest cuvînt echitate. Sunt interese străine în joc, o putere străină se face apărătoarea acestor interese, şi guvernul naţional-liberal caută să le îndeplinească.
Interesele străinilor dar, şi numai aceste interese sunt, din nenorocire, dezideratul politicii patrioticului guvern. E foarte natural să fie aşa, de vreme ce acei ce conduc partidul de la putere – şi asupra cestui punct vom reveni – nu sunt decît străini, străini prin origine, prin moravuri şi prin educaţie.
Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, cumularzii, gheşeftarii de toată mîna, care, în schimbul foloaselor lor individuale dau conducătorilor lor o supunere mai mult decît oarbă. Într-o ţară unde nu se munceşte decît foarte puţin, unde nu există altă industrie decît bugetul şi gheşefturile publice şi unde societatea, fără a fi în stare să producă ceva, a contractat toate nevoile societăţilor avute prin producţia lor, neapărat că trebuie să se găsească o mulţime de asemenea indivizi nemernici.
Aceia însă care, după metoda şi preceptele lui Machiavelli, s-au pus să organizeze într-o ceată această adunătură, învăţîndu-i industria şi specula patriotismului, democratismului şi naţionalismului, sunt în cea mai mare parte străini, străini din toate punctele de vedere, precum o vom dovedi în curînd”. [Timpul 16 ianuarie 1880]. Din cei aproximativ 12000 de români morţi în războiul de la 1877, jumătate s-au prăpădit de frig sau foame iar pierderea carelor şi animalelor de tracţiune au fost o nenorocire uriaşă pentru ţărani, care nu şi-au revenit nici după 10 ani iar disperarea i-a împins la revolte locale în Muntenia şi Oltenia în anul 1888 şi 1889. Găsim şi alte păcate scoase la lumină de Eminescu în publicistica sa care a fost cea mai fidelă oglindă a societăţii din partea a doua a secolului XlX. ,,…Moravurile publice, spiritul public la noi a luat o direcţie foarte periculoasă şi partidul care ne guvernează de patru ani de zile a contribuit foarte mult a le altera. Dintr-un principiu tutelar, principiu egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condiţiile sociale s-au surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; tradiţiile ţării s-au uitat cu totul, o clasă nouă guvernantă s-au ridicat fără tradiţii şi fără autoritate, încît, ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre, nu-şi găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guvernă; drepturile politice nu mai sunt răsplata unui şir de servicii pe datini, ci un instrument de ambiţie a intereselor particulare. În locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opinii avem rivalităţi de ambiţii.Toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos este morala ce distruge astăzi lumea politică de la noi. Este adevărat, că nu cruţăm a invoca numele patriei şi numele libertăţii, dar aceasta ca o ipocrizie mai mult şi ca o înlesnire pentru îndestularea intereselor private….Oamenii cu sentimente nobile şi dezinteresate care au luat parte la mişcările de la 1848 şi 1859, sunt în drept astăzi, după cîte văd, să întrebe pe corifeii partidului guvernamental de astăzi. Ce aţi făcut cu iluziile şi cu speranţele ţării din acei ani? Nu este meşteşugire care să nu se fi întrebuinţat spre a preface drepturile puterii în instrumente de drept privat în folosul recruţilor partidului”.[Timpul 4 ianuarie 1881]. La fel de îndreptăţiţi sînt românii care au trăit evenimentele dureroase din decembrie 1989 să-i întrebe pe cei ce au guvernat ţara pînă în prezent: unde sînt speranţele noastre? Ion Brătianu ajunge la conflicte grave cu banda de lichele acuzîndu-i de imoralitate şi rele aplecări cu care conducea ţara şi hotărăşte să se retragă. Eminescu scrie un articol care se potriveşte foarte bine şi celor care au condus România din 1990. ,,Abstracţie făcînd de alte cauze ce vor fi fost de natură a provoca retragerea d-lui Ion Brătianu, vom persista acelei uneia pe care am stabilit-o în numerele din urmă după care, chiar mărturisirea d-lui Brătianu şi după aceea a ,,Românului”,
Atîta timp ni s-a zis că opoziţia calomniază; că impută mucenicilor de diferite categorii din amîndouă Adunările fapte pe care ei nu le-au îndeplinit niciodată, că foile opoziţiei scornesc neadevăruri în seama onor, patrioţi. În sfîrşit vine ziua în care d. Brătianu însuşi declară în faţa lumii:
D. Brătianu a avut nevoie de nulităţi care să se poarte după comandă. Aceste nulităţi fără trecut, fără tradiţii, unele chiar fără patrie ori naţionalitate hotărîtă, au părut la început de a primi rolul ingrat de a ridica mîna la orice va zice guvernul.
Cată să ştie cineva cum au fost recrutate aceste nulităţi de prin ungherele indecenţei publice. Ici vedem pe unul care, după ce şi-a bătut averea la tălpi, a ajuns a scrie cuplete pentru păsările călătoare ale cafenelelor şi a vinde bilete pentru ele în oraşe de provincie; un altul, cîntăreţ de biserică, îşi udase grasul său frumos cu atîta socratică statornicie încît începuse să sune a clopot dogit, spre marea scandalizare a enoriei, a trebuit deci să-şi schimbe cariera; un al treilea îşi făcuse din jocul de cărţi o profesie, în fine alţii îmbrăţişaseră profesiuni care se feresc şi mai mult de lumina publicităţii. Americani desăvîrşiţi, oameni trecuţi şi prin ciur şi prin sită, personalităţi imposibile în orice partid politic, care pierduseră orice speranţă şi orice credinţă, se grupară împrejurul stindardului roşu şi d. Brătianu îi reabilită, le dete ţara pe mînă. Trebuie să asiste cineva la o şedinţă a Camerei să simtă tonul de ironie şi de dispreţ cu care d. C.A. Rosetti struneşte menajeria pentru a înţelege de ce soi sunt legăturile între partid şi şefi. Dar dacă nulităţile primiră la început a juca rolul de votatori pentru o modestă de diurnă care reprezintă o îmbunătăţire a sorţii lor, curînd exigenţele lor deveniră mult mai mari. Oamenii începură a se muta de prin mahalale la centru, a se însura, a se întemeia pe umerii ţării. Adunătura de ieri se aristocratiză, contractă repede deprinderi de jeunesse dorée a Parisului, şi viaţa maimuţată după Occident e scumpă în Bucureşti. Se născu deci un raport juridic nou între d. Brătianu şi partizanii săi. Do ut des zicea fiecare; dau votul dacă îmi dai cutare lucru. Acest cutare lucru e foarte deosebit. Unii cereau cîte trei-patru funcţii, pe lîngă postul de deputat, alţii moşii, întreprinderi, alţii moşii de ale statului, cu supoziţia păsuielii, pînă ce în fine guvernul central scăpă cu totul frînele din mînă, încît toate numirile în funcţii se fac nu după titlu ori după merit, ci după cum ordonă deputaţii, care la rîndul lor atîrnă de comitete de politicieni de profesie., formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează din banii judeţelor burse pentru copii patrioţilor trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde patrioţii au cîte un petic de moşie, încît toată munca publică, fie sub formă de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune se scurge direct ori indirect în buzunarul unui patriot. Partidul roşu a devenit o companie de exploatare, care se-nţelege că nu suferă ca altcineva să se mai bage în ea. Chiar dacă cineva ar da concursul său politic guvernului el nu devine prin asta părtaş la foloasele materiale ale companiei. Şi ministru – vorbim aici de cel mai onest ministru, care el însuşi nu primeşte o parte aliquată a cîştigurilor – ministrul stă cu condeiul în mînă, condamnat a iscăli cu de-a sila toate turpetudinile acestora şi a le acoperi cu responsabilitatea sa.
Va să zică aceste elemente i-au făcut d. Brătianu guvernarea imposibilă, ele l-au amărît, l-au dezgustat, l-au făcut să se retragă, pentru a le supraveghea? Dar oare acesta este mijlocul cel mai energic spre a le neutraliza acţiunea? Supravegherea d. Brătianu e oare o garanţie îndeajuns că ele vor deveni altfel de cum sunt? Permită-ni-se a ne îndoi, pentru că mai cu seamă vedem că din această luptă, cel învins a ieşit d. Brătianu. Dacă retragerea d. Brătianu ar fi însemna o victorie, am fi văzut venind în locu-i elemente favorabile acelor vederi politice pe care d-sa le-a contractat în timpul în urmă, cînd, după expresia ,,Românului”, s-a îndoit un moment asupra talismanului de mîntuire a ideilor liberale. Noi vedem însă tocmai contrariul; vedem accentuîndu-se politica de partid a majorităţii faţă cu modestele d-sale de politică de stat, că compania de care d-sa sa lepădat cu amărăciune e departe de-a voi să-i îngăduie rolul de cancelar.
Un episod foarte asemănător cu cel al lui I. Brătianu privind modul de guvernare mafiot al statului român, s-a petrecut în Parlamentul României în anul 2002 cînd banda de prădători numiţi de data aceasta social-democraţi au fost apostrofaţi de tătucul lor Ion Iliescu pentru că au sărit calul în jaful organizat asupra ţării transformînd economia ,,într-un capitalism de cumetrie”. Ce bun cumătru şi-a găsit Ion Iliescu în năravuri şi apucături în Ion Brătianu iar articolul de mai jos este pilduitor! Locul lui I. Brătianu este luat de Dimitrie Brătianu, fratele celui supărat ce rosteşte în Camere cu ocazia învestiturii un discurs comentat de Eminescu.
…,,
D. prim-ministru voind să arate că se pricepe niţel la scris, simţea mîncărimea de-a aşterne un program şi de-a promite în el cîte-n lună şi în stele, dar programele s-au cam deocheat.
Iată stil de prezident de Consiliu, şi de discurs-program, care desigur va avea onoarea de a fi reprodus de presa europeană!
Dar caracteristic e pasajul în care d-sa declară că oamenii care l-au onorat c-o măgulitoare amiciţie şi i-au bucurat inima i-au zis totodată că nu poate conta pe ei pentru a îndrepta lucrurile, căci în ţara aceasta nu sunt oameni oneşti. D-sa nu-i atît de sceptic. Dacă nu există oameni, d-sa îi va face cu frica de procuror. De frica procurorului, beţele d-lui Fleva dat şcoalelor se vor preface în lemne groase de cer şi d. Fleva însuşi se va simţi fericit de-a avea conştiinţa împăcată, liniştită. De dragul împăcării şi a liniştei conştiinţei(plus frica de procuror) cucernicul Simeon va administra ţara corect şi părinteşte. După adîncimea cu care tratează chestiunile interne, cată să ne aşteptăm la o tot atît de luminoasă espunere a atitudinii cabinetului în afară.
D. Dim. Brătianu promite vecinilor(împărăţiei Habsburgilor şi a celei a Romanovilor) binevoitorul său concurs. Fără îndoială marile puteri vor fi încîntate că d. Brătianu catadicseşte a avea atîta bunăvoinţă cu ele.
Altceva este dacă s-ar atinge un păr al Românie!
Pîn-acum ştiam că România este o noţiune geografico-politică, c-ar fi păroasă nu ştiam încă. Ba mai mult încă, ea este puiul d. Brătianu, căci el i-a fost doică cinci zeci de ani şi o va apăra, nu ca un tigru, ci ca o tigresă.
Stil de prim-ministru şi de discurs-program!….” [Timpul 1 mai 1881].
După instalarea guvernului lui D. Brătianu, presa din Occident a făcut mai multe referiri la corupţia ce stăpînea România. Ziarul Presee din Viena scria în luna septembrie 1881 un articol pe care Eminescu l-a comentat de mai multe ori şi l-a reprodus în totalitate în Timpul din 10 ianuarie 1882 cu următorul conţinut.
,,În România guvernă de şase ani de zile partidul liberalilor sau a roşilor. El a avut fericirea de a fi la cîrmă într-un timp în care Rusia declară război Turciei şi în care România a putut să devie, prin Tratatul de la Berlin, nu numai neatîrnată dar şi regat. Ceea ce s-o mai fi făcut în acest timp pentru ţară e poate mai puţin meritul partidului roşu pe cît a conducătorului Ion Brătianu, care de la iulie 1876, a purtat aproape fără întrerupere prezidenţia Consiliului. Dacă partidul s-a putut menţine atît de mult în Parlament meritul este a i se atribui pe de altă parte a influenţei lui Rosetti, carele, ca şef-redactor al ,,Românului” şi ca prezident al Adunării s-a îngrijit de toate de cîte Brătianu nu avea dibăcia sau timpul de a se îngriji. Ceea ce stătea îndărătul acestor doi n-a fost nicicînd mai mult decît o gloată disciplinată căreia îi lipseau atît talentele cît şi caracterul. Cu atît mai dibaci erau membrii acestui partid în exploatarea funcţiilor, demnităţilor şi gheşefturilor care le stătură la dispoziţie în decursul atîtor ani. Rosetti, acest Girardin al României, cunoştea bine slăbiciunile omeneşti şi necesităţile partizanilor săi, şi supoziţiunea tăcută
Luînd lucrurile un astfel de curs, partidul liberal trebuia să apuce spre criză îndată ce se ivea în faţă-i cerinţa de a face ceva pentru reformele dinăuntru – ceea ce în România era echivalent cu înlăturarea corupţiunii.
În măsura în care se dezlegau cestiunile exterioare, se prezentau tot mai peremptorie cerinţa aceasta şi, pentru că Brătianu n-a izbutit în vara trecută de a face pe partidul său să taie cu dezinteresare în carne proprie, se retrase, spre a nu fi îngropat şi el sub ruinele partidului său. Atunci intră de dragul partidului al doilea dioscur, Rosetti.
Dar nici intrarea acestuia n-ar fi împiedecat declinarea politică a roşiilor dacă chestiunea dunăreană n-ar fi revenit pe tapet şi nu l-ar fi împins din nou în fotoliul de ministru pe Ion Brătianu, care se bosumflase.
Rosetii şi Brătianu nu sunt însă numai dioscuri politici de treizeci şi cinci de ani încoace, ci pîn-la un grad oarecare, sunt şi rivali, deci, cînd chestiunea dunăreană se ivi din nou, unul dintre ei trebuia să iasă din ministeriu. De astă dată se duse Rosetii, nu fără oţărîre, precum ne spun ştirile din Bucureşti, pentru că refuză de a mai lua prezidenţia Camerei şi preferă de a face politică de redactor-şef al ,,Românului”, în Parlament şi afară de el. Dar dacă Rosetti trece în opoziţie deschisă sau numai periodică în contra guvernului, atunci roşii se desfac în adevăr după cum vedem din foile române în ,,juni” liberali şi „bătrîni” liberali şi atunci s-ar sfîrşi nu numai cu ministeriul Brătianu, ci cu chiar domnia partidului liberal în România. Cu toate meritele şi cu toată popularitatea pe care o posedă Brătianu, el nu se va susţine în Parlament faţă cu Rosetti nici pe sine, nici pe colegii săi ministeriali. Lui Brătianu, omului bătrîn şi în adevăr obosit, nu i-ar mai rămînea nimic alt de făcut decît de-a se retrage cu totul de pe arena politică sau de-a încerca să-şi reformeze partidul cu elemente de convingeri mai conservatoare, adică cu adversari de-ai săi de pînă acum. O poate însă face, este în stare de-a rupe cu tradiţiile vechi şi partizanii vechi? Iată un lucru de care cată să ne îndoim. Dar că Brătianu a avut gust să facă o asemenea întoarce-mprejur ne-o dovedeşte atitudinea sa din anul trecut, cînd fratele şi adversarul său Dimitrie Brătianu a luat prezidenţia Consiliului.
Această icoană a situaţiei stărilor politice din România n-ar fi tocmai interesantă, dar ea ne deschide la o perspectivă cam vastă la o criză de partide şi de guvern în România. Deplina dărîmare dinăuntru a partidului liberal va aduce la cîrma ţării un nou partid, pe cel conservator, şi această împrejurare e destul de însemnată nu numai pentru România, ci şi pentru relaţiile ei cu străinătatea. E cu putinţă, ba verosimil chiar, ca, după ieşirea lui Rosetti, căruia-i vor urma şi miniştrii Stătescu şi Urechilă, Brătianu să-ncerce încă odată a-şi reconstrui ministeriul cu mediocrităţi, dar mult nu poate ţinea situaţia. Brătianu, sătul de guvern şi obosit, Rosetii în opoziţie, partidul depravat – iată necesitatea impusă unei schimbări a sistemului politic. E adevărat că conservatorii nu formează astăzi un partid puternic şi strîns organizat. Roşii s-au priceput să neutralizeze pe adversarii lor cei mai talentaţi prin posturi diplomatice şi de alt soi; în fine ştie oricine că partidul boieresc, bătrîna dreaptă – pe care Rosetii l-ar fi recomandat în zilele din urmă ca succesor politic – n-o să-i ajute tocmai mult României. Dar între capacităţile mai tinere ale conservatorilor există bărbaţi patrioţi cu o cultură superioară şi de un caracter dezinteresat, precum Maiorescu, Carp, Lahovari ş.a. cari, ca odinioară Epureanu, sunt destul de capabili de a lua asupră-le o moştenire atît de destrăbălată ca acea a roşiilor. Dacă gîndim la relaţiile actuale dintre Austro-Ungaria şi România nu e desigur optimism de-a crede că aceste relaţiuni s-ar putea numai ameliora sub un regim conservator. Austrofobii şi rusomanii sunt mai rari în şirurile conservatorilor decît între partizanii unui Rosetti, Cogălniceanu sau Stătescu, ceea ce nu poate fi decît în favorul dezvoltării şi neatîrnării României.
Deocamdată cată să aşteptăm ce curs va lua criza ministerială din Bucureşti. Soluţia ei va arăta dacă pronosticul pus de noi se va realiza în decursul sau după seziunea curîndă a Camerei. Dacă regele Carol se va hotărî de a chema un ministeriu conservator, trebuie neapărat să urmeze disoluţiunea Camerei faţă cu puterea cantitativă a majorităţii liberale. Tabloul ce ni-l vor prezenta evenimentele parlamentare din Bucureşti nu vor fi tocmai vesele. Oţărîrea şi patima au luat dimensiuni atît de mari în ziarele opoziţiei şi a majorităţii în timpul din urmă că nu e de gîndit la o priincioasă campanie parlamentară, nici la o sanificare a partidului astăzi la putere”.
În efervescenţa lor revoluţionară Brătianu şi Rosetti aveau legături strînse cu Internaţionala Socialistă a lui Hoedel şi Nabiling. Chiar dacă comuniştii cazari l-au interzis pe Eminescu după 1947 în România pentru că a fost ,,antisemit” mai important este un alt motiv despre care nimeni nu a vorbit pînă acum, marele poet a fost un antisocialist şi un anticomunist convins! A criticat aceste doctrine considerîndu-le ca un fel de nebunie socială mai ales comunismul din Rusia, ţară ce nu avea un proletariat industrial, dar erau cazari comunişti cîtă frunză şi iarbă. Într-unul din articolele sale ne spune: ,,…O serioasă tulburare ameninţă Europa, Cetăţenii liberi, independenţi şi înfrăţiţi ai republicii universale, care la noi sunt reprezentaţi prin partidul roşu, încearcă a răsturna toate formaţiunile pozitive de stat, şi dacă n-o vor putea face aceasta, ceea ce e de mai înainte sigur, totuşi vor încerca să o facă pe calea lor obişnuită a atentatelor, scenelor de uliţe, tulburărilor, etc, iar acele încercări încep a-şi arunca umbrele de pe acum”. Pe la 1880 clanul Brătianu conducea ţara ca pe propria feudă, fiind format din I. Brătianu – prim ministru, Dimitrie Brătianu – deputat, Gr. T. Brătianu – administrator al Dobrogei, I. I. Brătianu(viitorul Ionel Brătianu care-şi chema miniştrii la el acasă să le dea ordine!), N. N. Brătianu, potentat liberal, Ghiţă Enescu, cumnatului primului ministru. Partidul roşiilor a condus ţara timp de peste 50 de ani şi a croit-o ca pe un stat tipic mafiot unde o minoritate plină de vanitate, corupţie şi ticăloşie tiraniza o mare majoritate analfabetă şi fără putinţă de a se revolta.
Într-o convorbire pe care Eminescu a avut-o cu Zamfir Arbore şi apărută în Semănătorul din anul 1909, spunea cu privire la starea de fapte din ţară creată de liberali: ,,Să se răscoale cîndva ţăranii în România pentru a scutura jugul ciocoilor, şi atunci vei vedea dacă vom trăi pe acele vremuri, cît de sanguinari şi nemiloşi vor fi cu ei aceşti democraţi faţă cu poporul răsculat”. Iar cînd s-au revolta în anul 1907 puterea ciocoilor le-a răspuns cu gloanţe şi obuze pe săturate fiind cîteva mii de morţi, dar secăturile liberale de astăzi spun că povestea este o invenţie a comuniştilor! Mai sigur voi sînteţi lepădăturile Satanei. Cînd România a intrat în primul război mondial armata era dotată cu armamentul de la 1877 chiar dacă pentru înzestrarea ei s-au cheltuit sume fabuloase dar toate scurse în buzunarele clientelei liberale. Armata română a fost îngenuncheată de germanii care ocupă şi Bucureştiul, ocupanţii fiind primiţi de o parte a ,,elitei” dîmboviţene ciocoieşti ca adevăraţi eliberatori! Există numeroase mărturii scrise a trădării celor ce conduceau ţara atunci dar istoricii români îşi bagă capul în nisip atunci cînd trebuie să scrie adevăruri supărătoare de parcă neamul nostru a fost condus numai de semizei! Dau mărturia lui Radu Leca ce s-a ocupat în timpul guvernului mareşalului Antonescu de organizarea şi conducerea Centralei Evreilor din România, informaţiile găsindu-se într-o declaraţia dată la Securitate în perioada detenţiei. ,,Îmi dau seama de mişelia Brătienilor care n-au utilizat timpul de neutralitate(se referă la începutul primului război mondial 1914-1916) şi ne-au trimis în război fără mitraliere, grenade, tunuri şi subzistenţă.În timpul neutralităţii, politicienii liberali s-au ocupat cu contrabanda de vite şi petrol la graniţa ungară. Pacea de la Buftea mă găseşte în spitalul Sîntul Spiridon din Iaşi. După încheierea păcii sunt demobilizat din motive de sănătate. Nu particip la intrarea în Basarabia. Prin pacea de la Buftea nemţii se obligă să pună la dispoziţia politicienilor liberali un tren special pînă în Elveţia. Mai toţi liberalii marcanţi cu familiile lor pleacă cu acest tren. Noi, prostimea rămînem la Iaşi în luptă cu foametea şi cu exantematicul”. Cînd România se zbătea într-o sărăcie cumplită strivită de cizma ocupantului, pentru că aveau junghiuri în partea anală, ciocoimea liberală din Bucureşti a cerut în toamna anului 1917 germanilor să le pună la dispoziţie un tren cu care să se deplaseze în Elveţia pentru a-şi trata durerile de neam şi ţară! În acelaşi timp mii de soldaţi mureau zilnic în tranşeele Moldovei de foame, boli, mizerie şi gloanţele germanilor! Toate aceste dezastre venite pe capul poporului român au fost aduse de guvernarea fără egal al ,,vizirului” Ionel Brătianu şi banda lui de lifte. Conducătorii armatei refugiaţi la Iaşi, au cerut judecarea lui şi condamnarea prin spînzurare pentru crima de înaltă trădare dar regele Ferdinant cel Moale a lăsat faptele să fie cîntărite după război. Marea lui guvernare care a adus ţara în pragul dispariţiei ca stat se găseşte înserată în cartea Răspunderi scrisă de generalul Constantin Prezan, lucrare aproape dispărută după război, fiind interzisă de comunişti şi de neocomunişti! În anul 1926, acelaşi sinistru personaj care îşi chema miniştrii acasă să le poruncească cum să stea în scaun, spunea despre Basarabia că ,,este mărul otrăvit al României”! Sigur conspiraţiile bolşevicilor din Basarabia şi Bucovina au creat mari probleme românilor, dar la fel de mari necazuri au fost create populaţiei din aceste ţinuturi de către administraţia românească trimisă de către liberali să i-a în primire noile teritorii. Iar tot aparatul de stat se caracteriza printr-o corupţie generalizată şi abuzuri fără margini care i-a scandalizat chiar pe românii din provinciile ce au dorit unirea cu regatul român. Este pentru a doua oară după 50 de ani cînd Basarabia este jertfită ruşilor de oameni aparţinînd aceleaşi ,,familii de mari patrioţi români”! Mareşalul I. Antonescu într-o scrisoare către Dinu Brătianu aminteşte de dezastrul armatei române din anul 1917 şi faptul că de aceasta se face vinovat fratele ,,andrinsantului” Ionel şi clica lui de lichele şi nu uită comportamentul umilitor faţă de ofiţerii români al francezilor care au venit să ne ajute. Prezan şi Antonescu au fost cei ce au reorganizat armata iar toate meritele au fost atribuite misiunii franceze. Rolul lui Prezan şi al lui Antonescu au fost minimalizate pînă la uitare de către istoriografia românească pentru a nu aminti de un adevăr supărător atît pentru liberali cît şi pentru comunişti. Noile provincii Transilvania, Basarabia şi Bucovina cînd şi-au manifestat dorinţa unirii cu Vechiul Regat au cerut garanţii din partea puterii liberale de la Bucureşti privind reformele social-politice, dreptul lor de a accede la guvernare şi menţinerea unei stări de autonomie lărgită. Deşi guvernul lui Ionel Brătianu a acceptat aceste cereri, în Constituţia aprobată din 1922 numai de PNL era trecut ca principiu de bază caracterul centralizat şi indivizibil al statului. Pentru această mişelie, ardelenii boicotaseră în februarie 1922 încoronarea de la Alba-Iulia a lui Ferdinand ca rege al României, dar faptele nu mai puteau fi schimbate. Această ambiţie a liftelor liberale de a controla toată ţara ca pe o feudă de clan i-au făcut pe ţărăniştii lui Maniu să-l aducă în anul 1930 pe tron pe regele Carol ce a fost o nenorocire la fel de mare ca şi guvernările ciocoilor bucureşteni. Fel de fel de stîrpituri adunate în clanul liberalilor, adică al stăpînilor, îi învăţau pe români ce neam sînt ei şi pînă unde trebuie să le fie lungimea nasului. O scrisoare a lui Ion Antonescu către colonelul Ciupercă din ianuarie 1927 ne dezvăluie imaginea unor asemenea patrioţi de culoare albastră. ,,Ajuns ministru, generalul Cihoski m-a trimis, din secretar general, la Bălţi. A fost un act de răzbunare. Meritat, fiindcă îl detestam şi i-o arătam de cîte ori puteam. Îl detestam, cum detest din principiu pe toţi care, fiind prima generaţie care vorbesc româneşte, au pretenţia nu numai să ne conducă dar să ne şi înveţe să simţim româneşte şi cum să ne facem datoria faţă de neam. Pe aceştia, am învăţat în casa părintească să îi detest şi mai mult cînd sunt şi proşti şi inculţi şi pretenţioşi. Generalul Cihoski este în fruntea acestei liste”. Asemenea patrioţi au fost şi C. A. Rosetti cu ceata lui de fanarioţi dar şi tovarăşa Ana cu banda ei de cazari bolşevici. Scriitorul american Hugh Seton-Watson în lucrarea Eastern between the Wars 1918-1939, apărută în 1962 la New-York, sublinia faptul că ,,în Balcani în general şi în România în particular clasa conducătoare era lipsită de cultură şi de conceptele fundamentale ale democraţiei şi libertăţilor individuale. Fiind cotropite sute de ani de către imperiile vecine popoarele balcanice şi-au creat o mentalitate victimizatoare iar sistemul rezultat de această gîndire a dus la izolare. Fiecare generaţie de conducători era ,,învăţată să urască şi să dispreţuiască alte naţiuni, să se teamă de propriul ei popor, să vadă în propunerile de colaborare cu alte state o posibilă făcătură a celor ce considerau că răul nostru este binele lor. Faptul că vecinii istorici mai puternici ne făcuseră în trecut să suferim şi continuau şi acum să ne victimizez, că bolşevicii urziseră comploturi împotriva conducătorilor politici şi continuau să le urzească oferea liderilor regionali un pretext intens folosit de a persista în comportarea lor dictatorială faţă de sănătatea statului şi cultura politică naţională”. În ţările din Balcani corupţia luase proporţii imense în rîndurile birocraţiei politice şi administrative. Degradarea absolută a principiilor democraţiei sînt flagelul endemic a corupţiei, şi a făcut ca aceasta să fie considerată o normalitate a supravieţuirii şi o formă de bun simţ al cetăţeanului faţă de putere. Autorul menţionat mai spune că puternicii care conduceau aceste state ,,…dispuneau de fonduri la discreţie din care miniştrii delapidau o bună parte dacă nu totul”. Şi dacă ne supără asemenea opinii despre noi dar spuse de un străin, este bine să ne uităm mai sus la ce spunea Eminescu despre vremurile în care trăia el iar ţara era condusă de marii lotri Brătianu şi Rosetti şi ce tîlhării au făcut în România guvernările Iliescu-Văcăroiu-Năstase! Continui cu scriitorul american: ,,Miniştrii de finanţe se căpătuiau vînzînd industriaşilor tarife foarte protectoare. Miniştrii comerţului(ba chiar şi capetele încoronate din fruntea statelor) primeau, în schimbul concesiunilor, procente generoase din acţiunile companiilor străine. Funcţionarii sus-puşi din ministere, n-o duceau cu mult mai rău decît miniştrii lor”. Concluziile autorului despre aceste state este rău mirositoare pentru rîturile ciocoilor şi ale românilor verzi. Ne mai spune el într-o ploaie de blende: ,,Ceea de deosebeau statele balcanice de cele central-europene şi mai ales de cele vest-europene cu care erau adeseori, impropriu şi incorect, comparate, era incredibila proliferare a corupţiei la cele mai înalte niveluri. Rar putea fi găsită o persoană oficială care să aibă un ideal, să se conducă după nişte principii. Acolo unde se iveau persoane de acest fel erau persecutate activ şi atunci cînd îndrăzneau să critice, erau tratate pe faţă ca nişte paria, întrucît critica lor viza, inevitabil, interese puternice şi bine consolidate. Nesiguranţa şi corupţia contribuiau din plin la denaturarea severă a
Avînd relaţii apropiate cu Marea Britanie, după întronarea lui Carol ll în iunie 1932, România cheamă o comisie formată din specialişti militari străini să examineze starea armatei ţării. După analizarea cîtorva unităţi alese la întîmplare, unul dintre membrii comitetului, generalul intendent britanic Bralley, observa: ,,reducerea bugetului pentru instruire a fost de 60%, a celui pentru dotare de 69%…Acest lucru a creat un pericol pentru apărarea ţării şi pregătirea pentru luptă a oştirii. De exemplu pentru instrucţia focului i se alocă fiecărui soldat numai trei cartuşe, ceea ce este cu atît mai ridicol cu cît nici ele nu se folosesc. La fel stă situaţia cu instrucţia focului de artilerie. În asemenea condiţii instruirea armatei este imposibilă”. Cînd Europa începea să zumzăie nervos, bolşevicii ne ghionteau mereu în Basarabia şi Bucovina iar ungurii ne aveau de invadatori în Ardeal, noi am strîns rău baierele pungii pentru oştire fiindcă ,,românul cum are şapte vieţi” poate lupta şi cu patul armei! Bugetul efectiv al armatei fusese redus pînă la un nivel din care nu putea finanţa nici 50% din cheltuielile presupuse de contingentul anual de recruţi. Ca urmare, instrucţia, manevrele şi concentrările rezerviştilor au fost suspendate integral, iar pregătirea de luptă a oştirii a atins nivelul cel mai scăzut din toate timpurile. Conform datelor publicate de Liga naţiunilor, cheltuielile militare ale României erau cele mai mici din toată Europa – Germania cheltuia de şapte ori mai mult, URSS de 5,18 ori, Ungaria de 5 ori, Franţa de 3,5 ori, Italia de 3 ori şi Iugoslavia de 2 ori. Voi cinstiţii patrioţi, fosta-ţi cîndva şi mai hoţi? Ziaristul britanic Harry Gregson în lucrarea State-tampon din Balcani, Londra 1940 descria starea jalnică a soldatului român atribuind-o corupţiei generalizate a societăţii şi birocraţiei guvernamentale. ,,Dacă mituirea şi corupţia ar fi la fel de extinse în armată şi în serviciile publice vitale, şansele României de a rezista cît de puţin unui agresor puternic, ar fi neglijabile. Militarii competenţi mă asigură că nu sunt extinse…Totuşi, este posibil ca un recrut să nu-şi primească solda timp de trei luni, sau ca unui ţăran să i se rechiziţioneze caii fără nici un fel de despăgubire. Solda este de 15 lei pe zi dar adesea se fac atîtea ,,scăzăminte” încît recrutul nu mai capăt nici o leţcaie, banii ajungînd fără îndoială în buzunarele unor oficiali”.
Antonescu a ajuns să fie cunoscut mai bine în România odată cu afacerea ,,Skoda”. Fiind numit şef al Marelui Stat Major, a dispus verificarea achiziţiilor de armament iar scandalul a izbucnit în seara zilei de 10 martie 1933 cînd o echipă de patru anchetatori ai Biroului Procurorului Militare a vizitat birourile din Bucureşti a firmei de armament Skoda. Au găsit la Bruno Seletzki reprezentantul acestei firme dosare cu documente militare ultrasecrete româneşti, planurile de desfăşurare şi alte informaţii privind starea armatei române. Imediat au fost informaţi ministrul justiţiei şi ministrul de război, generalul Nicolae Uică, care au cerut anchetatorilor să oprească cercetările, să părăsească birourile şi să-l elibereze pe Seletzki. Ministrul justiţiei, Mihai Popovici a cerut oprirea anchetei în numele primului ministru Vaida-Voevod deşi nu avea nici o competenţă în acest domeniu. Anchetatorii nu puteau crede că asemenea fapte de mare corupţie care duceau direct la rege dar şi conspiraţia de înaltă trădare erau iniţiate şi protejate de reprezentanţii Guvernului României în frunte cu primul ministru şi regele Carol ll-a. Fapte asemănătoare s-au întîmplat şi în guvernarea lui Adrian Năstase după 70 de ani, dovedind că la noi ,,bunele năravuri” se ţin lipite de politicieni ca rîia de oaie. La data de 22 martie, dr. N. Lupu, deputat P.N.Ţ. a spus în timp ce Parlamentul se lupta: ,,pentru a da oarecare posibilitate morală şi materială de trai acestei ţări, în centrul ţării, în capitala ţării, trona un spion, care avea în ţară puteri absolute, în faţa căruia se închinau Guvernul, care corupea Parlamentul şi care corupea pe cine vrea şi unde vrea”. În felul acesta a început o anchetă parlamentară iar dedesupturile afacerii au arătat că regele şi înalţi funcţionari au încheiat contracte frauduloase de 17000000$ (cam 340000000 $ de astăzi) iar marfa a fost de proastă calitate şi livrată numai parţial. Contractul fusese încheiat în secret de către ministrul de război cu sprijinul unor persoane din anturajul regelui. (Vezi contractul cu fregatele britanice ale lui Adrian Năstase, povestea este identică).Pînă la sfîrşitul lui iunie scandalul a fost muşamalizat pentru că ministrul Uică era omul regelui. O altă anchetă declanşată de Antonescu împotriva oamenilor regelui, care controla guvernul a fost primirea în numele Marelui Stat major a sumei de 450000 mii lei şi care se scurgea către Moruzov, şeful SSI – omul lui Carol ll-a. Verificînd potlogăria, Antonescu a constatat că această sumă este destinată unor centru de spionaj de care armata nu ştia nimic chiar dacă se făcea din bugetul ei iar cam o treime din bani erau însuşiţi de colonelul Petrescu care făcea transferul banilor şi Moruzov. Şiretlicul a durat un an iar ancheta s-a încheiat în noiembrie 1934. Dar la scurt timp Antonescu a fost obligat să-şi dea demisia din funcţie.
Să spunem cîteva cuvinte şi despre cel care a adus România ,,pe marginea prăpastiei” şi avea de gând chiar să o arunce în hău, Carol ll, pe care mulţi istorici îl prezintă ca un monarh aproape model!
Născut în anul 1893, are o copilărie de răsfăţ şi ajunge ofiţer în armata română în timpul primului război mondial. În luptele de pe Valea-Jiului el era preocupat mai mult de beţii decît de comanda trupei pe care o avea. I se aprind călcîiele după o mîndreţe mioritică şi deghizat în ofiţer al imperiului austro-ungar la data de 28 august 1918, dezertează din armata română şi pleacă împreună cu Zizi Lambrino la Odesa pentru a se căsători. Este recunoscut de către unguri la Bender/Tiraspol care era punct de graniţă pentru români cu duşmanii – Odesa se afla sub ocupaţie germano-austro-ungară – dar primeşte autorizaţie de la comandamentul german să intre în oraş unde are loc căsătoria. Neştiind cum să o scoată cu Carol, regele Ferdinand convoacă la 9 septembrie 1918 o întrunire a generalilor refugiaţi cu oştirea la Iaşi. Eremia Grigorescu spune: ,,Ca militar, prinţul Carol a dezertat şi a făcut o căsătorie fără autorizaţie, cade sub grea pedeapsă, iar pentru a doua faptă, renunţarea la Tron, atrage după sine demisia din armată. În ipoteza că prinţul Carol ar consimţi să i se anuleze actul de căsătorie, el ar cădea sub o altă pedeapsă; reformat pentru călcarea de cuvînt…Prinţul n-are nici o calitate pentru domnie”. Pînă la urmă Ferdinand îl oblică pe Carol să plece într-un voiaj de opt luni prin Egipt, India şi Japonia, pe Lambrino o exilează la Paris iar cînd se întoarce din călătorie, este cununat cu Elena a Greciei la 10 martie 1921 iar primul lor copil, Mihai s-a născut la 25 octombrie 1921. La scurt timp descoperă farmecele Elenei Wolff/Lupescu cu care se va însoţi pe tot restul vieţii. Familia regală a încercat de mai multe ori să pună capăt acestei legături scandaloase dar Carol a rămas un ca un catîr încăpăţinat şi la 25 noiembrie 1925 aceasta este expulzată la Paris. La scurt timp Carol a urmat-o iar la 12 decembrie 1925 le trimite celor din Bucureşti o scrisorică prin care îi anunţă că renunţă din nou la tron şi la titlul de prinţ moştenitor. Terminîndu-se banii, Carol ll pleacă la Londra împreună cu amoarea lui şi trag în găzduire pentru mai mult timp la românul Barbu Ionescu(Moritz Leibovici) unde în anul 1928 pun la cale împreună cu găzdoaia şi lordul Harold Rothermere un plan de a deveni rege al uniunii România-Ungaria cu condiţia ca acesta devenit rege în ţara noastră să sprijine revendicările teritoriale ungureşti către sîrbi şi cehi!
Cînd a fost adus în ţară în 1930 de către Maniu, Carol a cerut să-i poată numi personal pe ministrul de război, prefectul de poliţie al capitalei şi inspectoratul general al jandarmeriei. Era cunoscută afinitatea lui Carol pentru o dictatură militaro-fascistă încă de pe vremea cînd l-a avut ca mentor pe A.C. Cuza la Iaşi.
La scurt timp după ce s-a instalat ca rege, mama lui Carol regina Maria scria: ,,Devine din ce în ce mai intolerant în aşa măsură încît ne întrebăm cu toţii, cu toată seriozitatea, dacă mai e în deplinătatea facultăţilor sale mintale…Ce blestem apasă greu pe capul bietului băiat, de ce îi este menit să semene în jur sămînţa distrugerii? Ce s-a întîmpalt cu el? Este o adevărată tragedie să vezi cum, unul după altul, cei care au crezul în el şi l-au considerat o victimă, înţeleg încetul cu încetul, adevărul, pe care tatăl lui şi cu mine, l-am cunoscut de la început”.
La 10 decembrie 1933 I.G. Duca scoate în afara legii Garda de Fier. La 29 decembrie I.G. Duca este asasinat pe peronul gării Sinaia. În legătură cu acest asasinat există mari suspiciuni cu privire la o presupusă implicare a lui Carol ll cu scopul de a-şi alătura Garda. După asasinat ucigaşii s-au predat dar au fost găsiţi nevinovaţi la indicaţiile preţioase ale regelui adresate atît procurorilor cît şi judecătorilor. Codreanu care a declarat că nu a ştiut nimic de organizarea asasinatului a refuzat cererea lui Carol de a fi numit Căpitanul Gărzii iar el să-i fie locotenent. În vara anului 1935 Codreanu se orientează spre Maniu şi are primele contacte cu acesta care îl determină să renunţe la acţiunile teroriste şi să adopte lupta parlamentară pentru îndreptarea ţării înfiinţînd partidul Totul pentru Ţară. La refuzul clar al lui Codreanu de a deveni marioneta lui Carol acesta îl invită la Palat şi după discuţia din 11 martie 1937, Căpitanul îi declară lui Zaharia Boilă, colaboratorul apropiat al lui Maniu, că regele i-a pregătit condamnarea la moarte şi că acesta pune la cale instaurarea dictaturii. În discuţia cu regele acesta i-a cerut să fie numit căpitan al mişcării legionare dar Codreanu a refuzat. După respingerea propunerii lui Carol către Gardă din anul 1934, regele a încercat să-şi creeze o mişcare fascistă ,,Străjerii Ţării” făcută după modelul fascismului italian ,,Cămăşile negre” dar care a fost un eşec total, iar Maniu într-o cuvîntare din 23 noiembrie 1937 zicea: ,,Se spune că toate drepturile derivă de la naţiune. Trăim însă în realitate sub un regim de dictatură şi întreaga ţară se prezintă ca o cazarmă. Abia a ieşit copilul din casa părintească, el este înrolat la străjerie fiind expus la eforturi corporale imposibile. Străjeria este o instituţie cu scopul de a dezvolta spiritul de camaraderie şi pentru a forma caractere. Foarte frumos! Dar în execuţiune este o instituţie îngrijorătoare fiindcă turbură întregul organism şcolar, fiindcă distruge disciplina în şcoală şi introduce anarhia…În constituţie avem drepturi dar în realitate avem un spirit de cazarmă rău înţeles, în răul înţeles al cuvîntului. Stăm sub stare de asediu, sub cenzură. Suntem conduşi cu decrete-legi. Decretele – legi impun sarcini şi poveri noi fără a fi întrebată naţiunea. Prin decrete-legi se încheie contracte, prin decrete –legi se înstrăinează averea naţională şi bunuri ale statului, decretele-legi înfiinţează servicii noi cu rang de ministere care nu au nici un fel de răspundere faţă de naţiune…”. Carol a făcut imposibilul pentru a izola, coopta sau submina trei pericole pe care le considera majore pentru planurile sale; Maniu, Codreanu şi Antonescu. Atacul împotriva lui Maniu s-a realizat prin publicaţia cuziştilor Porunca Vremii unde ministrul justiţiei Istrate Micescu scria la 4 decembrie 1937: ,,Ţara românească are însă un stăpîn, un unic stăpîn, în persoana regelui, iar altul nu vrea să cunoască. Cel care îl critică nu e monarhist. Cel care încearcă prin denigrări, să-i slăbească autoritatea şi strălucirea regală, nu e dinastic. Cel ce încearcă să şubrezească temelia monarhiei…fie şi pasiv ca dl. Iuliu Maniu – este duşmanul ţării”. Tocmai Maniu care în 1930, încălcînd Constituţia l-a adus în ţară pe acest ticălos. Te uimeşte asemănarea textului cu cele utilizate de comunişti numai peste 10 ani. După numirea guvernului Goga-Cuza la 23 decembrie 1937, Carol ll a declarat în prezenţa acestora şi a lui Armand Călinescu că doreşte să înfiinţeze ,,o armată a partidului pe seama lăncierilor”, aceştia fiind cunoscuţi ca antisemiţi şi prohitlerişti. Presa fiind controlată toată de Carol, despre lăncierii lui Cuza nu se ştia aproape nimic deşi erau autorii numeroaselor demonstraţii scandaloase făcute în Moldova împotriva evreilor, numărul lor fiind la peste 250000 ce se manifestau ca cel mai violent grup politic din societatea românească. Violenţa acestora era cunoscută chiar de către germani care se plîngeau împotriva acestora ,,pentru că în provincie îi atacau de multe ori nu numai pe evrei ci şi pe alţi adversari, de la care luau bani cu ameninţări”. Ambasadorul marii britanii la Bucureşti, Reginald Hoare trimitea la 15 februarie 1938 o telegramă unde raporta: ,,guvernul Goga-Cuza a înfiinţat brigăzi de ,,lăncieri” în uniformă pentru a ţine în frîu activitatea Gărzii de Fier, care însă a făcut pînă acum dovada că este o organizaţie ordonată şi disciplinată”. Înrăutăţirea situaţiei evreilor din România sub regimul lui Carol ll şi cu directa lui complicitate este arătată într-un raport din ianuarie 1938 către Consiliul Directoral al Evreimii Britanice. ,,Cunoaşteţi că situaţia evreilor din România se înrăutăţeşte an de an sub toate aspectele: politic, economic, moral. Exemple evidente şi întristătoare ale acestei tendinţe sunt Legea pentru protecţia forţei de muncă naţionale, din iulie 1934, decretele din septembrie şi octombrie 1937 emise de fostul ministru al industriei şi comerţului Valeriu Pop către toate societăţile particulare şi cu capital comun, prin care se recomandă insistent ca 50% din personalul administrativ şi 75% din muncitorii necalificaţi din fiecare întreprindere să fie de origine etnică română şi decretul din 3 octombrie 1936 al Ministrului Justiţiei către toţi procurorii publici, prin care se cere revizuirea cetăţeniei evreilor şi a altor minoritari din anumite provincii”. În timp ce îi asigura pe francezi şi englezi că vor fi domolite aceste excese, Micescu îi asigura pe germani că ele vor fi înăsprite. Franklin Mott Gunther trimitea la 20 ianuarie 1938 o telegramă către Secretarul de Stat: ,,Vă declar cu regret convingerea mea că dacă acest guvern[Goga-Cuza] nu va supravieţui alegerilor, chestiunea în sine [a antisemitismului] este atît de actuală încît va trebui să fie îmbrăţişată de orice guvern ales, ba chiar de o dictatură, ca răspuns la cererea publică insistentă”. În vara anului 1944 Office of Strategic Service al SUA, a întocmit un raport asupra monarhiei româneşti şi spune: ,,în dorinţa de a fura tunetul Gărzii de Fier, Carol l-a încurajat pe Goga să facă ochi dulci Axei Roma-Berlin şi a sprijinit din plin măsurile antievreieşti, de fapt primele măsuri luate de noul regim, Carol abandonase politica externă tradiţională a Românei, care din 1919 se orientase spre Franţa şi Anglia şi sprijinise Liga Naţiunilor împotriva Germaniei şi Italiei. Carol era un autocrat care impusese fascismul şi ignorase elementele democratice al cărui comportament politic arbitrar crease împrejurări în care nu mai putea să-şi salveze tronul şi independenţa ţării”. Cooptarea lui Antonescu în guvernul Goga-Cuza s-a făcut foarte greu pentru că acesta nu dorea o colaborare cu Germania, la care Goga i-a dat următoarea explicaţie: ,,Prezenţa mea în fruntea guvernului va fi o asigurare pentru Germania, iar prezenţa dvs. la Apărarea naţională va fi o garanţie pentru Franţa şi Anglia că trupele noastre nu vor lupta niciodată împotriva lor”. S-a pornit o prigoană mascată asupra Gărzi de Fier prin folosirea ,,lăncierilor” ce se dădeau drept gardişti în încăierările cu jandarmii peste tot în ţară. Această acţiune a lui Carol avea ca scop asasinarea lui Codreanu şi desfiinţarea organizaţiei legionare. Antonescu îşi dă seama de jocul regelui şi cere lui Armand Călinescu, ministrul internelor, să nu fie blamaţi gardiştii şi să fie desfiinţaţi ,,lăncierii” lui Cuza. Călinescu a avut şi el mari probleme cu lăncierii ce se considerau un fel de arbitri ai vieţii publice fiind sprijiniţi direct de regele Carol ll şi nu se sfiau să atace trupele de poliţie.Ziaristul american scria despre Carol în cartea Athene Palace următoarele: ,,Gelozia sălbatică a lui Carol provenea din faptul că acest Codreanu era şi făcea tot ceea ce regele ar fi dorit să fie şi să facă el. deja din 1920, cînd auzise pentru prima oară de Musolini, Carol ar fi vrut să întemeieze o mişcare fascistă în România”. Istoricul america Larry Watts în lucrarea O Casandră a României Ion Antonescu apărută la Bucureşti în anul 1993 spunea: ,,Regimul lui Carol conceput în intrigă se baza pe falsitate. El însuşi se dorea să devină un om mare iubit de popor, căruia voia să-i servească drept model. Închipuindu-şi că este un mare soldat, fascinat de popularitatea şi panaşul lui Benito Musolini şi al impresionantelor ,,cămăşi negre” ale acestuia, s-a apucat cu încăpăţînare să copie modelul fascist italian ajungînd la situaţii ridicole. Dacă această dragoste pentru pompă şi ceremonie avea tendinţa de a deveni ridicolă, alte aspecte ale fascinaţiei lui Carol faţă de fascism aveau implicaţii cît se poate de serioase. Pentru a-şi atinge ţelurile, două lucruri îi erau necesare: o mişcare populară fascistă în favoarea sa şi distrugerea partidelor parlamentare. Ceea ce ar fi însemnat aneantizarea democraţiei româneşti neexperimentată şi debilă. Odată ce monarhia se confunda cu România, a-l servi pe rege era cea mai clară formă de patriotism. Carol şi-a ales – în afară de cercul intim de colaboratori, aproape toţi angrenaţi în scheme de corupţie politică şi financiară – oameni capabili şi înzestraţi cu tărie de caracter, pe care ulterior fie că-i corupea, fie că-i întrebuinţa fără scrupule în diferite maşinaţii care ascundeau adevăratele sale intenţii. Ca orice dictator absolut priceput, Carol a făcut din sine însuşi şi din cel mai apropiat confident al său, Ernest Urdăreanu, un fel de punct nodal prin care treceau toate informaţiile şi se folosea adesea de diferiţi emisari pentru a urmări interese politice diametral opuse. Avea un control absolut asupra presei pe care o manipula după voie. Dacă distrugerea partidelor politice era o treabă relativ uşoară pentru vicleanul rigă, întemeierea unei mişcări fasciste credincioase era mai dificilă. Aşa că s-a hotărît să-şi adjudece mişcarea existentă deja – Garda de Fier”.
Statul si egolatria turmei III
La început luni februarie 1938 regele i-a cerut lui Armand Călinescu să lichideze Garda şi pe Codreanu. Campania electorală a debutat în 6 februarie 1938 cu împuşcarea a trei membri ai partidului Totul pentru Ţară în timp ce mergeau către secţiile de votare satul în Afumaţi. Codreanu a susţinut că ,,autorităţile” erau ,,lăncierii”. La începutul lunii februarie 1938 Carol prin intermediul lui Istrate Micescu oferă o sumă substanţială prefectului de Neamţ Ion V. Emilian pentru a-l asasina pe Codreanu, acesta fiind informat chiar de către executant. La 28 februarie 1938 Carol a introdus o nouă Constituţie care prevedea printre altele desfiinţarea tuturor partidelor. În urma unei întîlniri cu regele, Armand Călinescu hotărăşte la 13 martie 1938 arestarea şi lichidarea lui Codreanu şi a fruntaşilor Gărzii de Fier. I se deschide o acţiune penală pentru faptul că ar fi adus ofense lui Iorga, care la rîndul lui denigrase acţiunile Gărzii privind înfiinţarea cantinelor muncitoreşti, prăvăliilor şi a altor mici întreprinderi. Codreanu a fost arestat pe 16 aprilie, judecat pentru calomnie şi condamnat la şase luni închisoare.
Între timp se fabrica dosarul pentru înaltă trădare – ar fi fost finanţat de germani şi ar fi transmis informaţii secrete, cînd documentele au dovedit că ,,lăncierii” au fost finanţaţi de Germania. (Nu-i durea capul de cazul Skoda unde trădarea a fost dovedită fără echivoc). Codreanu a fost condamnat, împreună cu locotenenţii săi la ani grei de temniţă. În septembrie, Carol mai face o tentativă şi a propus gardiştilor din libertate să-l aleagă ,,Căpitan” şi să formeze ei guvernul, dar a fost refuzat. În noaptea de 30 noiembrie 1938, din ordinul lui Carol, Codreanu şi cei 13 locotenenţi ai săi au fost asasinaţi. Ca ripostă pentru această crimă, gardiştii îl pasc pe A, Călinescu şi îl execută în faţa ministerului de interne la 21 septembrie 1939. Carol aproape că înnebuneşte de ură şi dă ordin ca din fiecare judeţ să fie executaţi trei gardişti cu familiile lor şi spînzuraţi în public. Au fost executaţi aproximativ patru sute de persoane de către armată şi jandarmerie. După asasinarea lui Călinescu şi represaliile ce au urmat, Maniu i-a trimis regelui o scrisoare. ,,În loc să i se pună capăt sinistrului lanţ de răzbunări şi pedepsiri sîngeroase, aflăm cu durere şi indignare din presă că asasinii au fost scoşi de autorităţi în stradă şi împuşcaţi fără a fi fost judecaţi de oamenii legii, cadavrele fiind apoi expuse publicului. Se confirmă că au existat şi alte acte sîngeroase în multe din judeţele ţării şi în lagărele de concentrare, înfăptuite ca acte de răzbunare şi pentru a înspăimînta lumea. Mai mult, cu permisiunea cenzorilor, ziarele au dezvăluit că actele acestea de represiune şi intimidare au inclus şi familiile suspecţilor. Maiestate, un stat civilizat, un stat de drept pronunţă un verdict şi îl execută în formă legală împotriva criminalilor dar nu comite acte de răzbunare. Numai ţările barbare sau cele aflate în stare de disoluţie iau asemenea măsuri lipsite de clarviziunea politică şi care nu pot schimba nimic”. Prin acţiunile lui criminale de tip fascist, Carol ll a distrus în totalitate puţina democraţie pe care a avut-o România pînă la venirea lui în ţară în 1930 folosind minciuna, corupţia şi violenţa pentru a distruge orice şi pe oricine. În martie 1938 Antonescu află că regele prin marionetele lui ministeriale îi fabrică un dosar pentru bigamie, măgărie ce a ajuns în instanţă datorită lui Valer Pop(ministrul justiţiei) şi după doi ani este achitat. El a fost acuzat că soţia sa Maria, a fost căsătorită în Franţa şi nu a divorţat căsătorindu-se din nou în Romănia. Acţiunea s-a încheiat cînd a fost adusă sentinţa de divorţ din Franţa a Mariei. După uciderea lui Codreanu, la conducerea Gărzii a ajuns Horia Sima ce a reluat folosirea violenţei ca formă de manifestare in societate. Mişcarea nu mai este dominată de tineretul universitar şi de unii intelectuali, ajungînd să-şi găsească culcuş tot felul de scursuri şi lichele. În timpul scurtei guvernări legionare de sub Carol ll(iunie – septembrie 1940) au ajuns o adevărată nenorocire pentru ţară, fiind o continuare firească a vechilor apucături. Felul de guvernare al liberalilor bazat pe corupţie, abuzuri şi fraudă l-a făcut pe Iuliu Maniu să trimită regelui Carol ll-a un memoriu la 15 decembrie 1938 unde spune printre altele: ,,guvernele ce au urmat după Consiliul Dirigent, au procedat întîi la distrugerea însăşi a esenţei vieţii politice, care este dreptul de vot. Practica monstruoasă a furtului de urne, pusă în aplicare şi repetată în mod sfidător de fiecare nouă guvernare, a deschis calea celorlalte abuzuri. Guverne cu totul lipsite de prestigiu şi de popularitate în aceste provincii au aruncat asupra Ardealului şi Banatului clientela lor politică”. (Maniu se referă în scrisoare la faptul că femeile şi ostaşii nu aveau drept de vot). Situaţia a fost identică pentru Basarabia şi Bucovina.
În octombrie 1938 germanii au intrat în regiunea Sudetă. Cu privire la România, la 9 martie 1938 secretarul de stat german Weizsacher scria: ,,În privinţa politicii externe este important pentru noi faptul că regele şi-a declarat intenţia fermă de s se apropia încet şi sistematic faţă de Germania, şi că dl. Tătărărscu, ministru de externe provizoriu, a făcut de asemenea afirmaţii în acelaşi sens”. Antonescu a dezaprobat înţelegerea lui Chamberlain şi Daladier cu Hitler privind dezmembrarea Cehoslovaciei din martie 1939. Încă din noiembrie 1938 Carol a decis să aservească în totalitate ţara germanilor fără ca aceştia să fi exercitat presiuni asupra ţării şi fără ca trupele germane să fie în România. Pentru a aduce ţara şi mai dependentă de Germania, cu sprijinul lui Moruzov, şeful SSI şi al lui Urdăreanu, Carol s-a amestecat în crearea unei structuri secrete formate din angajaţi germani şi români care să fie folosiţi la paza sondelor petroliere din România dar mulţi dintre ei desfăşurau acţiuni de spionaj. Într-o convorbire cu Fabricius, ambasadorul german la Bucureşti, din 16 mai 1940 Carol i-a declarat: ,,că viitorul României depinde doar de Germania”. Toţi istoricii români îl învinuiesc pe Antonescu de aservirea României intereselor Germaniei, ori toate documentele dovedesc că regele Carol ll a început această acţiune încă de la sfîrşitul anului 1937 iar la începutul anul 1940 ţara lucra în cea mai mare parte racordată la economia de război germană iar spionii germani pătrunseseră peste tot.
După întîlnirea de la 12 iulie 1940 pe care a avut-o cu regele, Antonescu a fost arestat din ordinul acestuia şi urma să fie asasinat în pădurea Sinaia după procedeul Codreanu. Vedem că acest gunoi criminal care a pierdut Basarabia şi Bucovina şi ştia că va pierde o parte din Ardeal şi alta din Dobrogea, adică o treime din teritoriul şi populaţia ţării, a hotărît să lichideze vocea ce i-a dovedit dezastrul în care a adus România. Ştirea a ajuns la generalul Rozin care a intervenit pe lîngă Mircea Cancicov fost ministru de finanţe şi l-a rugat să i-a legătura urgent cu Neubacher. Acesta l-a prevenit pe Urdăreanu şi Dombrowski, primarul Bucureştiului că ,,moartea accidentală a lui Antonescu ar produce o impresie foarte proastă asupra Comandamentului german”. Mihai Antonescu l-a abordat pe Fabricius care i-a transmis lui I. Giugurtu că ,,arestarea lui Antonescu care pe drept cuvînt este considerat bărbat al naţiei, ar putea foarte uşor fi interpretată o greşeală astăzi, în momentul apropierii de Germania”. Ca să arate cît de mult îl interesa pe Carol nenorocirile României, în momentul cînd a aflat că bulgarii revendică Dobrogea de Sud, a obligat Consiliul Orăşenesc Bucureşti să-i cumpere castelul Balcic. Donald Hall, reprezentant al Ambasadei Marii Britanii la Bucureşti trimitea către Londra la 10 mai 1940 următoarele: ,,Lipsa de loialitate reală a regelui faţă de cei care l-au slujit şi semnele lipsei de afecţiune pentru semenii săi a fost în mare măsură exagerată prin caracterul deosebit de brutal care a ieşit la iveală în timpul represaliilor pentru uciderea lui Călinescu. Nu e deloc imposibil ca la ora actuală el să se gîndească numai la poziţia sa personală, înainte de cea a ţării. Mi s-a sugerat că, dacă în următoarele cîteva luni s-ar institui dominarea ,,paşnică” a ţării de către Germania, Carol ar fi gata să rămînă rege pentru o vreme, iar apoi să adopte atitudinea, că la urma urmei a făcut tot ce i-a stat în putinţă, iar acum ce mai poate face, cînd toată puterea i-a fost luată. Dat fiind că a investit sume mari de bani în străinătate, s-ar putea retrage cu eleganţă”.
Horia Sima preluînd conducerea Gărzii de Fier după asasinarea lui Codreanu a fost un colaborator al lui Moruzov iar pe lista lui Carol privind legionarii ce trebuiau asasinaţi la poziţia 15 figura Sima dar limita s-a oprit la 14. Astfel a fost salvat de Moruzov care l-a ajutat să plece în străinătate cu gîndul de a-l folosi pentru ca regele să poată ajunge în fruntea organizaţiei. În luna mai 1940 din ordinul lui Carol au fost desfiinţate lagărele unde erau internaţi gardiştii. La data de 21 iunie 1940 Carol şi-a transformat propria mişcare Frontul Renaşterii Naţionale în Partidul Naţiunii, acţiune la care au aderat şi reprezentanţii Gărzii de Fier în frunte cu Horia Sima. După cedarea Basarabiei şi Bucovinei la 26 iunie 1940 către ruşi, la 28 iunie 1940 Carol propune pe Horia Sima la Ministerul Educaţiei ca subsecretar de stat dar fiind nemulţumit numai cu atît a fost numit ministru al Cultelor şi Artelor. Tot atunci au fost cooptaţi în guvern Ion Zelea Codreanu – tatăl Căpitanului – şi fratele acestuia handicapat mintal!!
Dar nu i-a mai fost de priinţă acestui nemernic ultimele circării pentru că la 6 septembrie 1940 a trebuit să renunţe la tron şi să plece aiurea. A lăsat un stat închingat în legi antidemocratice şi condus de un guvern legionar, distrus de corupţie şi abuzuri, o vistierie secătuită de jafuri şi tîlhării de tot felul, de evaziune fiscală şi afaceri dubioase cu banul public. De dezastrul ţării pe care l-a patronat Carol ll trebuie să fie răspunzători toţi politicienii interbelici în frunte cu Iuliu Maniu care l-a adus pe mişel şi l-a uns rigă, prin încălcarea gravă Constituţiei. Mulţi spun că regele Carol nu a fost un apropiat al cazarilor din România dar spre lămurire am să dau pe marii profitori ai guvernării criminale a acestui ticălos: Blank, Shapiro, Laufmann, Wolf/Lupescu. Max Auschnitz, Malaxa, Urdăreanu şi Tătărăscu, care după ce au adunat averi fabuloase sub acest rege tiran şi odios, au turnat cu pîlnia bani ,,lăncierilor” lui A. C. Cuza şi Gărzii de Fier cînd era condusă de Horia Sima iar mulţi dintre ei au colaborat cu comuniştii mai tîrziu. De la tirania Brătienilor, România a trecut sub Carol ll la un stat totalitar cu un puternic caracter mafiot, spoliind populaţia ţărănească şi nu numai de orice brumă de avere. Chiar regele era numit de către mulţi români cu epitetul de ,,marele mafiot” pentru că tot atunci el era şi tartorul cenzurii în această democraţie gheboasă pe care ne-o tot vîntură fel de fel de lingelabe ce vorbesc dormind şi dorm vorbind despre vremea cînd era bunica fată! Dacă ţara era condusă de un mafiot demagog şi trădător, atunci şi statul în esenţa lui era un stat mafiot pentru că statul se confunda cu regele iar el era şi singurul legiuitor legal – după cum spunea Istrate Micescu ministrul justiţiei, singurul stăpîn la ţării – pe care poporul era obligat să îl urmeze orbeşte! Distrugînd orice urmă de democraţie, şi lăsînd în urma lui un dezastru absolut, mareşalul Antonescu, luînd conducerea României în septembrie 1940, a fost obligat să guverneze în primele luni ţara după legile croite de fostul rege şi de guvernul lui legionar sprijinit pe faţă de germani şi pe care a fost obligat să-l integreze parţial în noul sistem de putere. Nu voi comenta prea mult acest episod al istorie noastre şi nici bolşevismul cazar ce a fost instalat în România cu ajutorul armatei ruseşti, ci am să punctez cîteva repere ale existenţei poporului român din această perioadă. Primul act al cazarilor pentru a-şi asigura domnia absolută asupra românilor a fost controlul serviciilor secrete ce s-a realizat pînă la sfîrşitul anului 1944. După ce au interzis cam tot ce s-a scris înainte de acest an, au trecut la falsificarea şi manipularea istoriei şi culturii româneşti. Presa comunistă sau aliniată lor, a început să fabrice peste noapte valori spirituale şi morale noi pe care majoritatea românilor le considerau scoase din străfundurile iadului sau venite din lumi stăpînite de ură faţă de neamul omenesc. Fioroşii ilegalişti au ieşit la lumina rampei din ignoranţa şi îndobitocirea lor viscerală, şi într-o ură fără margini asupra celor ce nu gîndeau ca ei – aveau pretenţia idioţii că sînt în stare de aşa ceva, başca niscai revelaţii sataniste colorate în roşu – au cerut turmei o veneraţie pe cît de absurdă pe atît de ticăloasă, pretinzînd că sînt ziditorii noii lumi iar sacrificiul lor va aduce fericirea tuturor! Tîmpiţi cu patru clase primare sau nici atît, colindau coclaurile ţării să lămurească ţăranii şi muncitori că ei, apostolii noii religii universaliste – bolşevismul cazar – vor aduce raiul pe pământ pentru că cel creştin nu a fost decît o minciună cu care le-au otrăvit sufletele. Noroc de aceşti doftoroi de suflete că au venit ei cu adevărata minciună bolşevică să ne fericească pe toţi. În limbajul vremii au apărut cuvinte noi cu sensuri neînţelese pentru români care însă au distrus viaţa unor generaţii: comunişti, activişti bolşevici, culturnici, revoluţionari de profesie. Semianalfabeţi sau oameni cu vocaţia pingelei au ajuns în fruntea neamului ca unelte fanatice, fidele stăpînilor de la Moscova. Cei ce nu s-au supus au trecut prin închisori, lagăre de muncă, şi ulterior excluşi din societate pentru că erau duşmani ai revoluţiei proletare. Încetul cu încetul pe parcursul a două zeci de ani au reuşit să aducă poporul român pe ,,calea luminoasă” şi să înţeleagă parte din ei ce însemnă comunismul. Să privim primele informaţii despre nivelul de instruire al românilor de cînd s-a pus temelia statului modern; în anul 1880 românii erau 80% analfabeţi iar în Cehia în anul 1885 erau doar 5% în această situaţie. Faptul că românii trăiau într-o ignoranţă cumplită se datora atît celor care conduceau ţara dar în primul rînd a celor care se pretindeau că formează grupul social instruit cu rolul de călăuză pentru restul populaţiei. Ori mare parte dintre aceştia erau nişte nulităţi mulţi venind din sînul altor seminţii care nu aveau nimic cu românii, tradiţiile, obiceiurile şi limba lor dar cu pretenţii de profeţi pripăşiţi pe la noi. Vorbind despre această nenorocire adusă de venituri, Eminescu scria în Timpul din 19 iunie 1879 următoarele: ,,…amestecîndu-se în cultura ţării, au falsificat-o şi corupt-o, dar cultura în România e deja semicultură atît de coruptă şi de radicală prin toate tendinţele încît o picătură de otravă mai mult nu va schimba-o. Adevărata cultură naţională merge ş-aşa alături cu cultura generală şi ea îşi va găsi temeliile numai atunci cînd fiecare ţăran va şti a citi şi a scrie…” Nu poate fi judecată mai limpede care să arate legătura firească între educaţie şi cultura unui popor.
Şi în anul 1939 situaţia educaţională a românilor era foarte proastă – 38% erau analfabeţi, 37% aveau patru clase şi 20% aveau şapte clase – pentru asta au pornit tovarăşii o ,,campanie naţională de alfabetizare” şi de educare astfel ca fiecare să fie util noii societăţi. Rezultatul acestei acţiuni îl vedem în recensămîntul din 2002 unde avem 6% din populaţie analfabetă şi 45% cu patru clase, 19% cu şapte clase, 20% cu liceu sau şcoală profesională şi 10% cu studii superioare! Adică progresul este mai mic chiar decît fuga melcului, numai în raportările lor mincinoase totul strălucea de lumină!
Analfabeţi, turnători, idioţi, canalii, trădători, hoţi, criminali, toată această scursură umană a pus mîna pe putere şi au folosit-o numai în interesul lor de clan de trădători iar poporul a fost tîrît într-o robie înspăimîntătoare. Dacă pînă în anul 1945 am fost un popor de ignoranţi, comuniştii ne-au transformat într-un popor de proşti. În această formă de îndobitocire s-au format mai multe generaţii de români iar cei mai mulţi au îngenuncheat în faţa adulării demente.
Turma trăia numai pentru haleală, maimuţăreală şi împerecheat. În anii 1980 au apărut în vocabularul culturnicilor comunişti două categorii de indivizi, infailibili, incoruptibili, generoşi şi drepţi numiţi ,,cei mai buni dintre cei buni” şi,,revoluţionarii de profesie” După împuşcarea lui Ceauşescu ne-am pomenit ca prin miracol, în fruntea ţării cu,,emanaţii revoluţiei” şi ,,oamenii dă bine” adică liftele din perioada comunismului de cazarmă în care turma era fericită cu cartelă şi gamelă. Şi s-au pus ei pe clocit o nouă specie de românaşi ,,golănimea bouleană” adică individul care nu trebuie să citească şi să gîndescă pentru că poate afla cel interesează de la tv. sau ziare, are drepturi şi libertăţi dar toate stabilite de ei, are dreptul de a vota pe cei propuşi de ei pentru că alţii nu sînt, are dezmăţ şi maimuţăreală publică cît pofteşte dar trebuie să fie ascultător, să nu i-a niciodată puterea în coarne şi să nu-l intereseze ce se întîmplă în jur, fiecare trebuie să trăiască pentru sine! De fapt este acelaşi fel de cultură bolşevic-comunistă dar într-o manieră hedonist-consumistă. Nu avem dreptul să vorbim astăzi despre cultură cînd mai bine de jumătate din populaţie nu ştie să scrie să scrie şi să citească fluent. Iar luminarea acestui grup de ignoranţi este în realitate o manipulare cumplită pentru perpetuarea sistemului criminal de robie prin blîndeţea vorbei sau şmecheria demagogiei. Puţinii care au reuşit să se salvele acestui proces de maculare şi ignorare a valorii, nu fac decît să confirme dezastrul pe care l-a produs comunismul asupra culturii noastre. Trebuie să ne asumăm această istorie care pe drept cuvînt este numită ,,holocaustul roşu”, dar aşa cum a fost ea nu cum ne-o fabrică cei care au înfăptuit-o sau prozeliţii lor de a doua generaţie! Ne lipseşte şi exerciţiul gîndirii pentru că timp de 50 de ani ni s-a interzis să ne mişcăm fluturii prin cap. Şi în prezent cam 70% dintre români încă trăiesc total sau parţial într-o îndobitocire absolută. Iar cel mai bun argument al acestei afirmaţii, sînt strigătele de milostenie ale minerilor şi bucureştenilor din mai 1990: ,,noi muncim, noi nu gîndim; moarte intelectualilor; Iliescu te iubim, ori învingem ori murim”! Un alt argument este faptul că în România anului 2004 s-au vîndut cca. un milion de cărţi de beletristică sau specialitate. Dacă acceptăm că au fost cam 200000 – 300000 de cumpărători care au cumpărat 3-4 cărţi într-un an atunci sîntem obligaţi să vedem situaţia ca dezastruoasă. Românii nu citesc pentru că au fost educaţi să nu citească, cultura celor mai mulţi s-a făcut şi se face după ureche, adică după ce aude şi înţelege el! Iar despre sistemul criminal din ţară trebuie să dau cîteva informaţii care va zgudui orice minte sănătoasă. La nivel de judeţe sau zone geografice s-au organizat de către grupările mafiote în colaborare cu funcţionari ai statului, procurori, judecători, funcţionari din administraţie sau fisc şi poliţişti, adevărate companii de înrobire şi spoliere a populaţiei legate la nivel naţional prin trustul Marele Jaf. S-au prădat pînă în prezent cca. 80 –140 miliarde euro din averea publică şi nu s-a zăpsit un lotru. Avem o datorie externă ce se apropie cu paşi veseli de 50 miliarde euro făcută în ultimii 18 ani şi nimeni nu are dureri de cap din această pricină. În fiecare zi, în fiecare lună şi în fiecare an această povară creşte cu noi împrumuturi dar şi cu dobînzile celor vechi. Cine va plăţi aceste sume? Tîlharii vor striga în cor: poporul a beneficiat deci el trebuie să deschidă baierele pungii! Bugetarii şi pensionarii nu au cum să plătească pentru că ei nu produc plusvaloare. Rămîn să tragă hamul doar cei 3,5 milioane de români care lucrează în sectorul productiv şi prestări servicii şi nefericiţii care şi-au găsit vremelnicia vieţii prin alte ţări. Dar aceste sume uriaşi care au fost folosite de cele mai multe ori pentru finanţarea deficitelor bugetare cu scurgere directă în buzunarele marii mafii, vor fi plătite de cei care vin din urmă, adică de copii şi cei încă nenăscuţi. Cu ce drept noi generaţiile actuale care am făurit comunismul de cazarmă şi capitalismul de codru, furăm viitorul celor care încă nu pot să decidă asupra sorţii lor? Dacă am fost autorii sau complicii acestor sisteme criminale de ce nu ne asumăm responsabilitatea faptelor dar o trecem în cîrca celor care nu au puterea să se apere? Aceasta să fie faţa nevăzută a democraţiei româneşti, adică un canibalism social al celui puternic faţă de cel care nu are încă posibilitatea de apărare sau decizie pentru sine? Cît hotărîm noi în cunoştinţă de cauză, cît din vanitate sau lăcomie şi cît din ignoranţă? Cînd vom găsi răspunsuri oneste şi înţelepte la aceste întrebări, atunci ne va fi mai bine! Trăim prost pentru că gîndim prost şi gîndim prost pentru că am fost educaţi să fim proşti! Comuniştii au urît totdeauna valorile pentru că acestea individualizează şi ierarhizează indivizii pe alte criterii decît obedienţa şi prostia.
Pentru că mîlul societăţii româneşti a fost scos la suprafaţă să se ştie că există dar mai ales că el era factorul conducător al vremurilor bolşevic-comuniste, s-a creat şi o mitologie pe măsură; proletarul, omul muncii, clasa muncitoare, activistul comunist, noul creator de valori spirituale. Ne-au învăţat pe foarte mulţi turnătoria, ura faţă de apropiat, umilinţa, obedienţa, mişelia, ticăloşia, laşitatea, minciuna ridicată la rang de morală, viclenia şi şmecheria, toate ducînd la formarea unor noi mentalităţi individuale care însumate au dat pe cea colectivă foarte utilă puterii instalate de bolşevici dar foarte dăunătoare spiritului şi identităţii poporului român. Cu această mentalitate colectivă defilăm şi acum pe plaiurile mioritice şi prin alte locuri pe unde ne duce sărăcia ori hoţia dovedindu-le şi altora cum se poate umbla sub freza individului nu numai cu parul ci şi cu vorba şi zăhărelul. Cine era bun aplaudac, răspîndac şi mare drac era răsplătit de putere iar uşile nu aveau lacăte pentru el, dar cine se uita înciudat la ,,realizările clasei muncitoare” era demn de tot dispreţul şi trebuia marginalizat. Din această manipulare prin minciună şi răsplată s-a creat ideea falsă că ţara era condusă de popor adică de turma ignorantă care rage, votează, scurmă şi se adulează. El poporul şi toporul, el este puterea ce stăpîneşte averea, el este tăria şi democraţia, el face şi desface şi fără el, poporul, nu ar exista Conducătorul. Prostia repetată de milioane de ori a ajuns un adevăr pe care nu mai îndrăznea nimeni să-l conteste pentru că tot degeaba se ostenea, iar cei mulţi cu minte puţină şi judecată chiar mai puţină au luat foarte în serios minciuna transformîndu-i într-o turmă smintită, pe care de cîte ori conducătorul o scărpina în freza încornorată sau sub coadă, răgea, scurma, lua totul în coarne şi măsura plaiurile mioritice în defilări nebune. Omul muncii sau omul nou nu era decît omul bou, ce-şi ducea viaţa mizeră în înţărcuirile de beton numite blocuri şi fabrici, fără cultură, fără condiţii normale de viaţă, trăind după un program fixat de lichele care se revendicau drept mentorii unui neam de sărîntoci. Ne supravegheau cu mare grijă pînă şi prăsitul astfel ca turma care trăieşte instinctual numai pentru supravieţuire şi reproducţie, să se poată regenera iar ei, fericiţii nefericiţi în sacrificiul binelui public să poată ocîrmui pînă la veacul veacurilor.
Societatea comunistă a dezvoltat pînă la paranoie turmismul – fenomen social prin care o şleahtă de secături privilegiate ce deţin averea şi puterea, manipulează şi controlează populaţia care se lasă mînată în schimbul unei existenţe mizere şi plină de compromisuri. Comuniştii au eliminat orice criteriu de promovare bazat pe valoare înlocuind totul prin obedienţa faţă de cel care deţine puterea şi printr-o retorică îndobitocitoare care îţi interzicea să exişti ca entitate gînditoare. Fundamentul ideologiei comuniste a fost: ,,să nu gîndeşti, să faci ce ţi se spune!” iar rădăcina acestui fetiş al îndobitocirii absolute este ordinul strict secret al N.K.V.D. [vezi articolul NKVD din ,,Arhiva"]din 2 iunie 1947 trimis către toate serviciile secrete ale ţărilor ocupate de ei şi care ,,păşeau” pe drumul socialismului. Precizez, pentru a evita orice confuzie că aceste servicii secrete erau agenţii ale serviciului secret de spionaj bolşevic de la Moscova. Chiar dacă el poartă data anului 1947, elaborarea lui este mai veche cu cel puţin 30 de ani adică atunci cînd bolşevicii cazari după ce au pus mîna pe imperiul ţarist stabilindu-şi un cap de pod în Ungaria prin guvernul comunist al lui Bela Kun şi şleahta lui de criminali, au elaborat planuri privind cucerirea întregii Europe Centrale şi a Balcanilor de unde să-i umfle pe îmbuibaţii din Occident. Numai că nu le-a ieşit socoata datorită faptului că în vara anului 1919, românii, zgîndăriţi de bolşevicii unguri au ocupat Budapesta şi i-au alungat pe ticăloşi. Documentul menţionat mai sus arată că ei se adresau unor structuri străine de ,,populaţia băştinaşă” ce trebuia controlată şi modelată după vrerea lor. Să dăm spre luminarea poporenilor cîte ceva din gîndirea acestor monştri ai crimei şi urii de clasă şi neam.
1. ,,Este interzisă primirea pe teritoriul ambasadelor a autohtonilor contactaţi de noi ca informatori. Întîlnirea cu aceşti oameni este organizată de serviciul special desemnat în acest scop, iar întîlnirile pot avea loc doar în locuri publice. Informaţiile sînt preluate de către ambasadă, prin organele serviciilor speciale, în speţă, cu predarea lor ofiţerului nostru cu cel mai mare grad în ambasadă”. Să ne fie clar pentru totdeauna, trădarea şi turnătoria erau pe atunci căi de a te cocoţa cît mai sus numai dacă suflai la goarna trebuincioasă puterii.
2. ,,Se va accelera lichidarea cetăţenilor care întreţin legături neiniţiate de noi cu Partidul Comunist Polonez, Partidul Socialist Polonez, cu interbrigadiştii, cu Organizaţia Tineretului Comunist Polonez, cu Armata de Acasă şi alte asociaţii. În acest scop trebuie folosite elementele opoziţiei militare”. Textul a fost descoperit prima dată în arhiva serviciilor secrete poloneze dar toate ţările frăţeşti au primit asemenea îndrumare obligatorii. Vedem că erau acceptaţi la putere numai oamenii numiţi de serviciile secrete bolşevice şi care erau agenţi ai lor, trădîndu-şi propria ţară. Nu includ aici grupurile criminale aduse direct de la Moscova şi care erau în majoritatea cazurilor de neam cazar, toţi fiind agenţi N.K.V.D.
5. ,,Trebuie realizată în mod accelerat unificarea tuturor partidelor într-un singur partid, avînd grijă ca toate rolurile cheie să revină acelor oameni care aparţin serviciilor noastre secrete.
6. Unificarea organizaţiilor de tineret trebuie făcută în mod rapid. De la conducători de organizaţii în sus, în poziţii de conducere se vor repartiza oameni desemnaţi de serviciile noastre speciale”. Aceste două aliniate sînt fundamentale pentru înţelegerea istoriei noastre din perioada comunistă şi postcomunistă, toţi cei care ocupau funcţii de conducere în organizaţiile comuniste începînd cu cele de bază erau agenţi N.K.V.D. şi executau ordinele acestei structuri de spionaj moscovite! Textul ne explică fără nici un dubiu cine au fost ,,revoluţionarii români” care l-au executat pe Ceauşescu şi au furat puterea pentru ca ulterior să poată jefui ţara de la un capăt la altul.
10. ,,În toate organele de guvernămînt, respectiv în majoritatea uzinelor, trebuie să avem oameni care conlucrează cu serviciile noastre speciale, fără ştirea organelor administraţiei locale”. Ce regizori pricepuţi au fost cei din decembrie 1989 care le-au dat românilor o ,,revoluţie la pachet” să le fie de priinţă şi hoţilor de folosinţă.
18. ,,Trebuie organizat ca numai acei conducători să fie avansaţi care execută impecabil problemele cu care au fost însărcinaţi şi care nu le analizează depăşind cadrul activităţii lor”. Adică sînt tot mai sus proştii şi idioţii trădători care ştiu să dea cu ghioaga, să tiranizeze şi să dea pe goarnă pînă şi pe mumă-sa.
8. ,,Se vor acorda o atenţie deosebită persoanelor cu capacităţi organizatorice şi cu şanse sigure de popularitate. Aceşti oameni trebuie cooptaţi, în cazul în care se opun se va bloca accesul lor la postul ierarhic superior”.
42 ,,Se interzice judecarea sau chiar criticarea publică a acelor conducători numiţi de către partid care prin activitatea lor au produs pierderi sau au trezit nemulţumirea angajaţilor. În cazuri drastice se recheamă din funcţie fiind numiţi în poziţii similare sau superioare”. Numai tîmpiţii sau liftele mai pot susţine că societatea comunistă a fost un loc unde valoarea avea şanse de a se afirma dacă nu convenea politrucilor şi trădătorilor. Aliniatele arată că doar nevolnicii şi mişeii erau promovaţi chiar dacă activitatea lor reprezenta o adevărată nenorocire pentru cei din jur.
32. ,,Trebuie extinsă birocraţia statului în cel mai înalt grad în toate domeniile. Este admisă critica activităţii organelor administrative, însă nu se admite nicidecum scăderea numerică a personalului şi nici scăderea numerică a aparatului birocratic”. Corupţia şi incompetenţa birocraţilor a fost şi este una din marile probleme ale societăţii româneşti iar acest rău îşi are rădăcinile tocmai în structurile statului comunist format în exclusivitate potrivit acestui ordin al N.K.V.D. din nulităţi, trădători şi lichele.
35. ,,Din şcolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee şi facultăţi trebuie să fie înlăturaţi profesorii de valoare, care se bucură de popularitate. Locurile lor trebuie să fie ocupate de oameni numiţi de noi, avînd un nivel de pregătire slab sau mediocru”. Textul este un argument zdrobitor pentru lichelele care susţin pline de importanţă că în perioada comunistă s-a făcut cultură în draci şi unii în ticăloşia lor deşănţată spun că chiar s-a spus adevărul fiind promovate totdeauna valorile! Vă ţineţi valoroşi dar toată neobrăzarea voastră vine din această cloacă a mediocrităţilor care au zămislit zeci de ani turme de mediocrităţi şi lichele iar adevăratele valori – potrivit acestei evanghelii a îndobitocirii – erau îngropate în uitare şi marginalizate. Ca să vă amintesc lifte turbate pînă unde a ajuns în acele vremuri mediocritatea voi spune că prin anii 1970 erau în armata română generali cu 4 clase care nu ştiau să citească o hartă iar în întreprinderi lucrau cu spor pînă prin anii 1980 ingineri ieşiţi din facultăţile muncitoreşti născocite de bolşevici. Aceştia, dovedind că erau cadre de nădejde ale comuniştilor şi mai aveau făcute patru sau şapte clase, intrau în facultatea muncitorească iar după doi ani de îndobitocire în fanatism comunist ieşeau ,,specialişti” ce trebuiau să conducă întreprinderile clasei muncitoare sau instituţii ale statului. Iar unul dintre aceşti ,,iluminaţi” cu şapte clase de şcoală, fiind în anul 1956 general şi ministru adjunct al agriculturii i-a împănat pe ţăranii din Răstoaca – jud. Vrancea cu sute de gloanţe lăsînd în urmă zeci de morţi pentru că nu împărtăşeau idealurile comuniste. Săracii ţărani, cu toată munca de lămurire a tovarăşilor comunişti trădători au rămas tot pe a lor şi atunci i-au adus pe ,,calea luminoasă” cu ajutorul mitralierelor! Dînd vîrtos din coate şi fiind ajutat de alţi tovarăşi şi ,,preteni”, nulitatea a fost aleasă în iulie 1965 secretar general al PCR, apoi preşedinte al RSR, academician, magician şi aburcat în alte urcuşuri tot mai înalte pînă ce tovarăşii de conspiraţii şi crime i-au făcut felul în decembrie 1989. Nimeni nu mai vreau să vorbească despre această realitate istorică pentru că pute rău iar mulţi dintre cei care azi se maimuţăresc şi nu au linişte acasă din cauza binelui public, îşi au rădăcinile înfipte adînc în acest mîl puturos.
44. ,,Se va căuta ca acei care lucrează în diferite funcţii, indiferent cît de mici, să fie schimbaţi şi înlocuiţi cu muncitori cu cea mai mică pregătire profesională, necalificaţi.
45. Trebuie ca la facultăţi să ajungă cu prioritate în mod exclusiv cei ce provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sînt interesaţi să se perfecţioneze la nivel înalt, ci doar să obţină o diplomă”. Cu asemenea puhoaie de nulităţi, nemernici şi lepădături, ţara nu va putea niciodată să aibă ,,viitor de aur” aşa cum i-o dorea un poet mai vechi şi mai visător, ci numai va umbla plecată sub greutatea corupţiei endemice, a hoţiei la drumul mare, a abuzurilor de tot felul şi a gloabelor peste gloabe puse pe spinarea celor care au mai rămas acasă şi se spetesc în sectorul productiv şi al serviciilor. Şi a mai generat acest sistem de îndobitocire o golănimea proletară, incultă, laşă, obedientă faţă de cei care îi dau firimituri de la festinul dracilor, vicleană şi cu creierul spălat de orice urmă de demnitate ori mîndrie de neam şi ţară. Faptul că nu ştiu să scrie şi să citească sau nu înţeleg mare lucru de ce se întîmplă în jurul lor nu este o piedică să facă şi ei ceva spectacol gratuit atunci cînd iubiţii lor aleşi îi cheamă din nou să pună botul iar liftele să-nhaţe totul. Dar golănimea muncitoare trebuia să aibă şi mentori în golănimea intelectuală pe care să o poată dispreţui şi invidia, adică cei ce astăzi ne tot bîzîie ca nişte tăuni nebuni că avem ceaţă pe ochi şi păr pe creier de nu vrem să vedem ce pricepuţi sînt ei la maimuţăreală. Aferim suc de pelin, nu vă răsturnăm dar lăsaţi-ne pe cei cu scaun la cap şi glagorie destulă să ne ostenim singuri în astă direcţie numită gîndire. Vremurile cînd numai voi gîndeaţi şi vorbeaţi au cam intrat la apă chiar dacă mai găsiţi destui mişei care să vă perie de uitare.
Cu asemenea program de spălare a creierului şi distrugere a memorie colective am ajuns să ne negăm istoria, puţina cultură care am reuşit să o asimilăm şi să ridicăm în slăvi incultura şi prostia golănească. Dacă peste tot există prostie dar este marginalizată şi ţinută sub control să nu se reverse în valuri peste poporul ce nu i se poate împotrivi, la noi prostia a ajuns adevărata valoare morală şi socială iar toată mas media o venerează ca pe o divinitate plină de har şi dar. După retragerea trupelor ruseşti în toamna anului 1958, cazarii bolşevici – stăpînii României - au tot pierdut mereu teren în favoarea comuniştilor autohtoni şi mulţi români au crezut că se va îmblînzi fiara şi vom trăi ceva mai bine. Cum din prost nu se poate face niciodată un înţelept, tot aşa din dogmaticii comunişti nu se pot face oameni binevoitori. Iar dacă minunile la noi nu durează prea mult şi ,,slăbirea şurubului” faţă de popor a însemnat din partea comuniştilor o pierdere a ,,vigilenţei proletare”. Aşa că au strunit din nou frîiele şi în consfătuirea de la Mamaia din toamna anului 1977 au stabilit că profesorii vor fi salarizaţi după coeficientul de promovare a elevului! În cîţiva ani nivelul de pregătire a scăzut catastrofal şi fel de fel de nulităţi şi întîrziaţi la minte s-au căptuşit cu diplome şi apoi cu funcţii în sistemul comunist pentru că atunci reuşeau numai cei care ştiau să facă parte din gaşca celor pătrunşi de spirit revoluţionar şi aveau obişnuinţa linguşirii. Iar în prezent aceşti indivizi cu un nivel de pregătire atît de scăzut sînt deţinătorii frîielor societăţii contemporane româneşti. În loc să o ţinem cu învăţămîntul informativ în care novicele este obligat să acumuleze fel de fel de informaţii ca mărgelele pe sfoară dar care veşnic să rămînă un şirag fără posibilitate de a le combina altcumva, trebuie să reformăm sistemul de educaţie pentru realizarea formativă a individului dezvoltîndu-i capacitatea de analiză şi sinteză pe lîngă cea de acumulare şi asimilare a datelor.
După ce tovarăşii l-au împănat pe tiran cu gloanţe pe săturate iar celor care strigau ,,fără comunişti” şi ,,jos comunismul” le-au pus cîte un pumn de pământ în gură, ,,emanaţii revoluţiei” au servit poporului român o ,,democraţie originală” dar tot după tipic bolşevic care este bună numai pentru ignoranţi, proşti, lichele dar mai ales hoţi şi tîlhari de drumul mare. Cu premeditare au distrus industria pe motiv că este depăşită tehnic chiar dacă majoritatea sectoarelor puteau fi adaptate la noile reguli dacă erau conduse de oameni pricepuţi şi cu interes faţă de ţară. Scumpind energia electrică la preţuri aproape duble faţă de piaţa europeană, rînd pe rînd întreprinderile au sucombat în datorii şi neputinţe. Sloganul nu ne vindem ţara ne-a arătat că am dat-o pe degeaba liftelor comuniste care peste noapte crăpau de democraţie. Dezorganizarea premeditată a societăţii în general şi a industriei în special, a fost o acţiune pusă la cale de Ion Iliescu şi banda lui de gangsteri ce au confiscat puterea şi mai tîrziu averea ţării, transformînd poporul într-o turmă vorbitoare ce aşteaptă pomana conducătorului cînd se trîmbiţează circării pentru tot natul. Iar jafurile organizate de clica securisto-comunistă au fost legalizate de justiţie şi parchet, instituţii care s-au dovedit cele mai periculoase din structura statului român de după 1989. În toată perioada comunistă, Securitatea a controlat candidaţii de la facultăţile de drept şi istorie pînă în anul 1990, prin impunerea unui înscris – eliberat de ea - ce atesta că are origine sănătoasă şi nu le dau tîrcoale fel de fel de gînduri necurate, mulţi dintre absolvenţi devenind turnători. În democraţia originală aceste bande de secături din justiţie şi parchet au mînărit averea publică împreună cu foştii lor stăpîni, fiecare alegîndu-se cu averi considerabile iar românii de rînd cu paguba.
Statul mafiot recreat de Iliescu şi banda lui de lifte a făcut ca judecătorii şi procurorii să nu poată fi traşi la răspundere pentru fărădelegile comise aşa cum se întîmpla şi cînd trăia Eminescu pentru că ei au fost tot timpul slujitori de nădejde ai puterii chiar dacă aceasta s-a numit liberală, comunistă sau neocomunistă! Ei au transformat abuzul în normă de drept, hoţia în afacere şi falsul în adevăr sacru astfel că la noi corupţia a ajuns o ,,normalitate” în care o parte dintre funcţionarii publici – cu putere de decizie – trăiesc şi înfloresc de te uimesc! Pentru a confirma lumea din care se trag aceste scursuri, voi aminti zicerea lui Antonie Iorgovan în 10.03.2007, la postul Realitatea Tv, care ne atenţiona că facultăţile de drept au apărut ca ciupercile după ploaie şi scot idioţi cu diplomă pe bandă rulantă! Trebuie să-l credem pe răposat pentru că el cunoştea problema din interior fiind, profesor la Facultatea de Drept din Bucureşti, senator şi avocat. Iar aceşti proşti cu diplomă, cum au avut bani să-şi cumpere patalama, au mai găsit ceva mărunţiş să-şi cumpere posturi în justiţie sau parchet prin concursuri măsluite. Cei care şi-au cîştigat diploma pe muncă cinstită nu au nici o şansă în faţa mafiei din justiţie, parchet şi avocatură. Statul mafiot în România este o instituţie la lumina zilei dar împotriva căruia nu luptă nimeni cu fapta! Pentru a dovedi trăinicia ticăloşiilor din justiţia română, după Eminescu am să fac chemare la un document al mareşalului Ion Antonescu din 29 mai 1943 care, pe un document al direcţiei juridice din PCM către ministerul Justiţiei unde se arată că pe proiectul de decret-lege pentru modificarea unor dispoziţii din legea pentru organizare judecătorească s-a propus raport cu nr. 68975/26-05-1943, scrie rezoluţia: ,,Semnez decretul. Atrag atenţia însă din nou că procesele sporesc pe rol, nu din cauza lipsei de judecători sau de instanţe, ci din cauza procedurii şi a legilor încîlcite şi contradictorii. În aceste două cauze trebuie căutată soluţia nu în sporirea judecătorilor”. Dosar nr. 1276/1943 ll, pag. 364, arhiva MAN. Din totdeauna magistraţii noştri s-au priceput mai mult la încîlceli decît de descîlceli! Să venim în zilele împărăţite de Ion Iliescu şi banda lui de lifte şi să redau două declaraţii elocvente pentru mentalitatea celor care au condus România după 1990. La data de 2 septembrie 2003, Adrian Năstase în calitatea de prim ministru al României a spus că ,,în ţara noastră corupţia este o legendă inventată de opoziţie pentru campania electorală”. Aş, boierule!! Ne-ai rupt cu asemenea revelaţii! Cu două săptămîni mai înainte, ministrul justiţiei Rodica Stănoiu declara în faţa presei că ,,în România fenomenul corupţiei este o invenţie a presei”! Cucoană, cred că ai gîndit cu şezutul! Te năuceşte dispreţul acestor gunoaie criminale pentru adevăr şi drepturile elementare ale cetăţenilor. Mentalitatea lor de vătafi şi stăpîni absoluţi ai ţării dovedeşte că tot ce s-a petrecut în România după decembrie 1989 nu a fost o întîmplare pe care nu a prevăzut-o nimeni ci o acţiune organizată de distrugere sistematică a oricărei urme de democraţiei şi instaurarea unui stat mafiot controlat de un grup criminal ce se numea cu neruşinare ,,salvatorii ţării” şi care a urmărit şi reuşit în mare parte, să transforme poporul într-o turmă de cuvîntătoare. Chiar Adrian Năstase în anul 1995 declara limpede pentru orice tărtăcuţă cu glagorie, că banda din care făcea şi el parte dorea să instaureze în România modelul social-economic sud-american pe care M. Gionă – alt şef de bandă - îl califica în februarie 2008 ca fiind un sistem mafiot unde un grup de tîlhari deţin totul iar marea masă a populaţiei trăieşte într-o sărăcie cruntă. Gioană are dreptate numai cînd descrie sistemul social sud-american dar uită că acest model mafiot şi criminal a fost instalat în România chiar de către partidul său PSD cînd la cîrmă era marele bandit Adrian Năstase. Monica Macovei, un alt demagog care plînge pentru nedreptăţile îndurate de români în faţa judecătorilor şi procurorilor, fiind ministru al justiţiei, declara la 28.10.2005 că 20% dintre deciziile justiţiei sînt date cu încălcarea gravă a legii. Un sondaj al organismelor de cercetare a opiniei publice din UE, făcut în rîndurile românilor în decembrie 2005 arăta că numai 25% dintre români au încredere în justiţie. Acest sondaj dovedea un lucru înspăimîntător; au încredere în justiţia română doar cei care îşi cumpără deciziile judecătoreşti(20%) şi ceva cazuri fără importanţă financiară care nu au prezentat o afacere grasă pentru aceşti tîlhari în robă. Alt sondaj făcut de către aceleaşi surse în decembrie 2007, arăta că nivelul de încredere a populaţiei române în justiţie a crescut la 28%! Dacă o ţinem tot aşa nici dracu nu ne va întrece în fărădelegi! O mare capcană în care au căzut foarte mulţi români ce au vrut să se revolte împotriva abuzurilor judecătorilor şi procurorilor, a fost CEDO. Deşi s-au adresat acestei instituţii cu zeci de mii de plîngeri, foarte puţini – cam 3% dintre reclamaţi - au şi cîştigat. Un semnal de alarmă pentru societatea civilă din România în acest domeniu trebuia să fie declaraţia judecătorului nostru la CEDO Lucian Mihai, care a fost schimbat în 2001 de către Adrian Năstase pentru că România pierduse prea multe procese. L. Mihai afirma că plîngerile făcute de către români la CEDO sînt cam 50%, întemeiate. Dacă admise sînt numai 3 procente apare firească întrebarea: unde dispare diferenţa de 47%? Puţini sînt cei care cunosc mecanismul de funcţionare şi decidere în această instituţie. Plîngerea românului cu speranţe mai mari în străini decît în neamul său ajunge la Grefa Curţii care are un departament în limba română şi unde lucrează numai jurişti trimişi de ministerul justiţiei de la Bucureşti. Aceştia analizează cazul împreună cu un judecător referent şi dacă ei consideră plîngerea întemeiată – de cele mai multe ori le dau drumul – intră în faza de judecare. Aici este marea bubă! Referatul care merge către judecătorii străini pentru a fi supus judecăţii este tradus în una dintre limbile Curţii tot de către grefierii români! Cum nimeni nu le verifică corectitudinea traducerilor este suficient ca aceşti meseriaşi ai minciunii şi colportori ai corupţiei din România chiar la CEDO, să schimbe locul unei virgule sau a unui cuvînt şi totul se poate citi pe dos. Dacă nu ai avocat să-ţi reprezinte interesele în faţa Curţii şi deci să aibă acces la traducerea Grefei române, şanse de a cîştiga în faţa acestor falsificatori de profesie sînt nule! Aceasta este explicaţia că din totalul plîngerilor către CEDO, întemeiate jumătate, au cîştig de cauză doar 3%, procent identic cu plîngerile venite din ţări ca Suedia, Germania, Anglia, Olanda, Danemarca, adică justiţia română este la acelaşi nivel cu justiţiile din aceste ţări. Ceva este putred în povestea asta, ori românii sînt nebuni şi maniaci împreună cu cei care fac cercetările opiniei publice la care trebuie adăugaţi parlamentarii europeni ce ne arată obrazul spunînd că la noi corupţia este moţată şi răsfăţată, ori la CEDO – Grefa română - se întîmplă lucruri foarte grave dar toţi se fac că nu le văd! Că lucrurile stau aşa ne-o dovedeşte instituţia numită Consiliul Superior al Magistraturii care în loc să-i apere pe cetăţeni de abuzurile judecătorilor şi procurorilor, îi apără pe aceşti infractori în robă de prevederile legii atunci cînd românii disperaţi de fărădelegile lor se plîng instituţiei respective. Pentru a-şi perpetua puterea, clanurile mafiote ce controlează România şi care îşi bat joc de soarta noastră prin aceste găşti de maimuţoi numiţi politicieni şi unii chiar parlamentari, au făcut judecătorilor şi procurorilor salarii la care românii nici nu visează. Acestea încep de la 1800 euro şi merg cumulate cu fel de fel de niveluri, gradaţii, sporuri, indemnizaţii, imunităţi şi impunităţi pînă la 6500 euro, în timp ce pensia medie a unui om cu studii superioare care nu a lucrat în aparatul de represiune comunist(partid, procuratură, securitate, justiţie, miliţie) este de 200 euro! Să tot fii magistrat în România, nu vom vedea niciodată aceşti ,,idioţi cu diplomă” cum îi caracteriza Antonie Iorgovan la cules de căpşuni sub soarele Spaniei, sau făcînd bătături pe meleaguri străine lucrînd în construcţii. Pentru ei, justiţia română este raiul pe pământ! Trăiască frăţia între clanurile mafiote româneşti! Şi alte instituţii la fel de importante sau chiar mai importante, taie frunze la cîini, plimbă muştele la apă şi spun că în România s-a stîrpit potlogăria! CSAT unde capelmaistru este chiar preşedintele ţării, se ocupă de cai verzi alergaţi de vînare de vînt şi înhămaţi la carul Soarelui. Chiar dacă populaţia este roasă de boli de tot felul, românii clasificîndu-se pe ultimul loc din UE în privinţa sănătăţii ca şi al educaţie, toţi cocoţaţii în cele mai înalte demnităţi au o singură preocupare, să facă circ şi să aburească cît mai mulţi proşti că numai ei le vor binele iar în restul ţării miroase a mişelie! Am distrus agricultura ca să devenim piaţă de desfacere pentru otrăvurile alimentare ale altora importînd 70% din ce băgăm în mestecătoare şi asta e foarte bine! Pădurile au fost tăiate în disperare pentru că făceau prea multă umbră la pământ, şi au spus ,,iniţiaţii” că este cu mare folos dar numai pentru punga lor şi paguba neamului românesc cel puţin 100 de ani de-acum înainte! Am ajuns străini în propria ogradă şi în propria casă, dar şi asta este bine! De atîta bine mulţi dintre noi şi-au luat inima în palmă şi au plecat la colindat în Europa sau chiar mai departe, s-o trecem şi pe asta ca un bine! Vedea-v-aş pe toţi ca morcovii!
După cultul lui Ceauşescu, românii cu bani au scăpat ca nebunii de la balamuc, la maimuţăreala personală făcută în faţa camerelor de luat vederi ale posturilor de televiziune. Indivizi cu minte secătuită de vicii sau de natură ne toarnă cu nemiluita cîte în lună şi în stele fără ca cineva să-i contrazică sau să-i strunească pentru că balamucul este în altă parte iar ei săracii au greşit adresa. Cei ce fac loc pe ecrane acestor specimene rătăcite rău cu duhul, pentru ,,a avea audienţă” - adică să ragă proştii de bucurie cînd privesc asemenea golănie - îi scarpină între coarne să fiarbă în ei toată mizeria morală şi prostia milenară. Interesaţi doar de a se prezenta lumii ca valori neînţelese dar care merită respectate, aceşti indivizi fără minte, fără bun simţ şi fără existenţă personală se fandosesc preocupaţi numai de propria persoană bolnavă mintal şi propria imagine din oglinda publică. Ego-ul lor nu poate fi ignorat de nimeni care ,,se respectă” iar prostia le ţine loc de cultură pentru că la noi prostia a devenit în ultimi ani ea însăşi fundamentul culturii. Proiectîndu-şi propria persoană în ochii altora ei au reuşit prin prostia lor, ignoranţa populaţiei şi manipularea posturilor tv. să dezvolte în societatea românească postcomunistă şi anormală un cult egolatric unde nulităţile se ambiţionează să ne convingă că sînt valori sociale şi morale.Dar egolatria o vezi peste tot pentru că în prezent, datorită televiziunii, informaţia şi imaginea circulă cu viteza luminii iar prostia şi obrăznicia are aceeaşi putere de răspîndire. Ca să nu supere prea mult suspiciunile celor mulţi şi cu judecată puţină, manipulatorii organizează periodic ,,adunări pentru neiniţiaţi” unde turma are dreptul să spună ce crede pentru că ,,şi părerea ei contează”. Această iluzie a puterii în care cei mulţi cred că deţin puterea datorită manipulărilor abile, este de fapt o nouă formă de îndobitocire mai subtilă dar mai perfidă decît cea practicată de bandele comuniste. Noul turmismchiar dacă nu are violenţa celui comunist este mai ticălos pentru că datorită şuvoiului de informaţii amestecate meşteşugit cu minciuni de diferite feluri şi mărimi îi creează individului în particular şi colectivităţii în general, pretenţia că are cunoştinţe de ce se petrece în jur şi poate oricînd hotărî cu obiectivitate. Este doar o iluzie tot aşa cum şi puterea pe care crede că o deţine este tot o iluzie. Mase mari de indivizi reduşi la existenţa biologică a supravieţuirii şi a reproducţiei, sînt chemaţi la vremuri sorocite de stăpînire să se maimuţărească alături de cei pe care îi împuterniceşte să le apere interesele sau mai corect să îi jupoaie cu blîndeţe de şapte rînduri de piei astfel ca să nu dea obştescul sfîrşit. Trăind într-o lume atomizată şi aneantizată, individul nu este decît o existenţă anonimă angrenată într-o maşinărie socială unde se produc în primul rînd bani pentru alţii iar pentru el oboseală şi insatisfacţie. În momentul cînd epuizarea îl face inutil în sistem sau el nu mai vrea să trăiască pentru alţii înstrăinîndu-se de sine, atunci este eliminat şi pus la colţ. Omul modern este bun doar în condiţia de om bou, adică să asculte şi să execute ce are de făcut dacă vrea să primească ceva pentru truda lui; mîncare, alienare şi însingurare. El nu reprezintă mai mult decît o unealtă de muncă pentru cei care îl plătesc iar dacă are alte gînduri poate ,,fi liber” pentru că alţii îi jinduiesc locul. Cînd turma naturală devine prea mare, atunci natura îi corectează dimensiunile prin lipsa hranei, dar de cînd turma umană a devenit o povară înspăimîntătoare chiar pentru natură, aceasta este batjocorită şi falsificată pentru a se supune dorinţei distrugătoare a omului. Dacă nu vrem să gîndim asupra existenţei noastre nu avem şanse de a ieşi din acest sistem sau de a-l modifica într-o direcţie mai puţin manipulatoare şi îndobitocitoare.
În universul manipulator contemporan, statul modern este o uriaşă închisoare unde individul are dreptul să-şi aleagă propria celulă dar să nu supere pe cei din jur şi să nu devină o povară pentru că va fi marginalizat sau eliminat. De restul se ocupă stăpînirea, adică cei care ne spun cum să ne tragem ciorapii în picioare, cum să ne aşezăm perna sub cap cînd ne culcăm zăpăciţi după iadul suportat zilnic în jurul nostru. Odată cu executarea ,,conducătorului iubit” pentru liftele securisto-comuniste a început o nouă eră, şi structurile sociale ale statului au fost orientate către alte orizonturi mai deschise decît cele roşii. ,,Oamenii dă bine” emanaţi de revoluţia loviturii de stat ne-au clocit în umbră şi ulterior pe la tv. atît bine că pe majoritatea ne-a luat dracul ducîndu-ne într-o sărăcie cumplită. Fiindcă aveau un gând ascuns pentru turma comunistă, emanaţii, au emanat în taină multă gîndire şi au croit ţara după pohta şi dorinţa lotrilor. Luptîndu-se voiniceşte cu manipularea, intoxicarea, minciuna şi controlul informaţional, au reuşit să pună pe umerii poporului român un model social care seamănă uimitor cu statul mafiot de pe timpul lui Carol ll. O şleahtă de canalii şi tîlhari, după ce au furat averea ţării, iar proştilor şi ignoranţilor le-a lăsat praful de pe tobă şi cîteva zeci de miliarde de euro datorie, acum stau cu ochii pe sacul bugetar şi zilnic dau găuri să-l rupă. Dacă uneori se mai aude cîte ceva dar în surdină despre corupţia din România, după ce am intrat în UE acest subiect a devenit primejdios de discutat şi dovedit aşa, fiindcă s-a pus ,,batista pe ţambal” iar dacă ne-au acceptat occidentalii cu toată corupţia noastră endemică şi înfloritoare, înseamnă că şi la ei este la fel sau ceva asemănător dar năzuroşi cum sînt au vrut să ne caute nouă mioriticilor negînditori nod în papură. Dar acum sîntem cu ei, sîntem împreună la aceeaşi masă aşa că mucles corupţie.
Din această nemernicie nemaiauzită ne-am ales cu o nenorocire chiar mai mare – statul păianjen. După atîta timp de ,,democraţie originală” şi ,,capitalism românesc”, lucrurile s-au lămurit pe deplin în ţara noastră. Să arăt şi direcţia în care au mers: primii 300 de bogaţi ai ţării deţin 23% din întreaga avere a României în timp ce aproape 12 milioane de români trăiesc cu mai puţin de 70 de euro pe lună iar peste 5,5 milioane nu au venituri mai mari de 100 euro. Dacă comparăm traiul marii majorităţi a plătitorilor de impozite cu veniturile magistraţilor primite de la aceşti năpăstuiţi ai structurilor criminale vedem atunci adevărata faţă a democraţiei româneşti. Grupările mafiote care au reuşit să controleze în cea mai mare parte statul român, finanţează alte grupări mafiote şi de maimuţoi numite partide politice să preia frîiele puterii dar să fie exercitată pentru cei ce plătesc în primul rînd. Cum s-au văzut pe divan începe împărţirea ţării pe noi feude după culoarea şi dorinţa noii puteri. Toţi şefii de instituţii centralizate şi descentralizate sînt numiţi de cei ,,aleşi de popor” şi altfel începe un nou ciclu al Marelui Jaf. Aşa cum stăpînii de la Bucureşti îi căftănesc pe vechilii lor locali, tot aşa aceştia îşi numesc prietenii, rudele şi susţinătorii în toate posturile unde se poate suge bine banul public. Peste ţară s-a întins o imensă pînză de păianjen care formează sistemul mafiot al puterii politice şi economice din România. Cei care deţin centrul acestei plase uriaşe, controlează toată ţara pentru că aşa cum păianjenul simte orice vibraţie produsă în pînză, tot aşa bandele de prădători numiţi de putere atît în posturile centrale cît şi locale au primit liber la jaf dar cu condiţia să o facă şi pentru partid şi mai ales să-şi perpetueze stăpînirea. Proprietatea publică şi banii publici adunaţi din biruri şi taxe de tot felul sînt căutaţi ca iarba de leac. Această structură socială care nu are nimic cu democraţia, poate să dăinuiască peste români mult şi bine pentru că aşa cum au suportat comunismul tot aşa vor suporta şi statul păianjen. Mulţi dintre români, aduşi la disperare de aceste clanuri criminale se vor bejeni pe alte meleaguri şi altfel neamul se va stinge încet, încet aşa cum s-a întîmplat cu multe comunităţi româneşti din ţările vecine care au fost supuse unor procese agresive de asimilare şi deznaţionalizare. Răul istoric uriaş făcut prin crearea statului păianjen revine în primul rînd lui Ion Iliescu şi grupărilor mafiote din jurul lui care au urmărit să conducă ţara aşa cum au fost ei învăţaţi în copilăria bolşevică şi a comunismului mioritic. Punînd mîna pe instituţiile centrale din Bucureşti, datorită centralismului sufocant al statului român, instalat de albăstrimea liberală, continuat de comunişti şi de neocomunişti, pînza de păianjen poate fi controlată cu uşurinţă de la un singur loc şi oricine încearcă să iasă de sub ea va fi nimicit de pocitaniile care stau la pîndă. Răul cumplit ce curge în şuvoaie prin aceste structuri ale tiraniei instituţionalizată cu ajutorul partidelor politice care îşi numesc liftele în toate punctele de decizie ca într-o companie de jaf, nu poate fi înlăturat decît prin distrugerea totală a statului păianjen şi înlocuirea lui cu statul comunitar. O croială greşită nu poate fi niciodată adusă la normal iar istoria clădită pe minciună şi crimă nu poate dăinui o veşnicie dar cu cît durează mai mult cu atît răul va fi mai mare.
Cultivînd ca valori morale corupţia generalizată, mita, hotia, abuzul, lichelismul, minciuna, demagogia, societatea românească nu poate reproduce decît aceste ,,valori” pentru că aşa este conceput sistemul. Dacă s-ar dori alte criterii de aşezare ale statului şi societăţii atunci s-ar schimba fundamentele de la care s-a plecat la drum. Deocamdată, cît timp cei care au creat sistemul îl controlează şi în prezent nu există şanse ca el să fie schimbat. Selecţia socială în România se bazează numai pe complicitatea nulităţilor şi nu pe competenţa valorilor iar acest sistem a fost baza statului croit de liberali în lunga şi sinistra lor domnie pe spatele românilor, dezvoltat de comunişti şi rafinat de neocomunişti. Eminescu ne prezintă situaţia aşa cum era ea atunci dar pe care acum fel de fel de gunoaie o vopsesc numai în albastru sau roz luînd-o ca model.
,, Oricît de deosebiţi ar fi oamenii după clime şi rase, demagogia îi face să semene ca două picături de ape întreolaltă. Îndealtmiterea lesne de înţeles. Numai popoarele care au o organizaţie naturală pot să se deosebească unul de altul. Organizaţia bazată pe legăturile fireşti dintre diferitele clase, pe muncă, pe compensare, şi asupra tuturora, pe iubire şi respect reciproc, favorizează înaintarea lină dar sigură a meritului. Meritul însă fiind totdeauna ceva individual, cu atît mai deosebit cu cît caracterul şi mintea omului în cestiune stau mai deosebite, rezultă de aici că spiritul naţional însuşi se va impregna de bogăţia distinselor spirite individuale ce se ivesc. Pentru demagogie, orice merit, în genere orice superioritate, e o insultă făcută platitudinii şi înapoierii intelectuale şi morale a demagogilor; astfel dar înlăturarea meritului, îngroparea lui de viu, e regula generală de purtate a alianţei perpetue a tuturor celor de rînd ce răsar c-un cap deasupra platitudinii generale. Cei de rînd însă se aseamănă în toate ţările, precum seamănă nulă cu nulă. Unde domneşte demagogia orice carne cu ochi poate deveni om mare. pentru că nu se cere nimic de la el. O mărire cam trecătoare nu-i vorba, căci lipsind orice măsurătoare, fiecine se crede a avea destulă talie şi destulă barbă ca să ocupe locul celuilalt, însă, oricît s-ar duşmăni nulităţile şi cumularzii între sine, în contra unui pericol sunt totdeauna uniţi în contra învingerii meritului”. [Timpul 17 septembrie 1880]. Pe comuniştii cu gîndirea lor scelerată, i-am citit din documentul N.K.V.D. analizat mai sus. Selectînd şi cultivînd numai nulităţile timp de peste 140 de ani iar atunci cînd valorarea a încercat să se afirme a fost sufocată şi îngropată, trăim cu oamenii pe care i-a format acest sistem odios. Ne-a umilit slugocraţia fanariotă, ne-a jefuit şi călcat în picioare mîrlanocraţia statului român creată tot de români pentru a îngenunchea pe alţi români, ne-a batjocorit şi trădat străinocraţia bolşevică şi apoi comunistă, avem acum parte de mafiocraţia dezvoltată şi înflorită în capitalismul nostru de codru unde totul se poate fura dacă eşti la putere şi ai la dispoziţie un Parladement care să dea legi ce spun că hoţia este considerată afacere şi nu infracţiune. În ticăloşia şi josnicia noastră sîntem unici iar la corupţie campioni!
Ca să înţelegem mai bine de unde ne vine răul acesta cumplit trebuie să ne întoarcem tot la începuturile statului român. Atunci cei care au confiscat puterea şi se numeau reprezentanţii poporului erau în realitate nişte uzurpatori de speranţe pe care le-au batjocorit din ură faţă de poporul român. Deşi se pretindeau continuatorii mişcării de la 1848, nimic nu au pus în viaţă după ce au luat frîuiele puterii. Ba mai mult, au dus o campanie sălbatică de deznaţionalizare şi îndobitocire a neamului. Mulţi străini cu neamul şi toţi străini cu sufletul şi firea faţă de nevoile românilor, aceste secături i-au privit doar ca pe o turmă ce trebuie pusă la muncă şi la plătit fel de fel de poveri şi gloabe. Aducînd din Franţa un sistem social cu legile lui specifice pe motiv că acesta este progresul, ei au băgat poporul român într-o adevărată cămaşă de forţă pentru că totul era străin firii acestui neam. Dispreţuind pe faţă pe pămînteni, ciocoii fanarioţi şi scursurile ,,patriotice” care erau înregimentate în menajeria liberală, au urmărit doar să jefuiască cît mai mult pentru a se îmbuiba pînă la ghiftuire şi a aduna avere peste avere. Au ignorat în totalitate legile strămoşeşti şi tradiţiile noastre –care desigur nu erau şi ale lor – şi ne-au adus să ne bage cu parul în cap, o cultură străină formată pentru alţi oameni şi răspunzînd altor nevoi , tradusă după minţile lor tembele şi apreciată de ei ca foarte bună pentru românii ignoranţi sau proşti. Au nenorocit şi hăcuit limba străbunilor şi a ,,vechilor cazanii” iar pentru că nu aveau cum să născocească alta, au ,,franţuzit-o”, au pomădat-o, au cinţint-o, au ciunit-o pînă au pretins că vine săraca din latina populară chiar dacă ea nu ştie! La fel ne-au făcut cazarii bolşevici ca unele criminale ale puterii moscovite. Cum s-au înstăpînit pe ţară, au înlocuit toate legile după modelul bolşevic, au introdus un model de îndobitocire prin pretinsa cultură sovietică, un fel de viaţă total diferit de viaţa obişnuită a românului, croindu-ne şi o nouă origine, sîntem un neam de slavi deznaţionalizaţi de ,,români”! Aceste două experienţe istorice au fost catastrofale pentru identitatea noastră şi care se continuă cu mult fanatism în prezent. Programul de promovare a nulităţilor avut de liberali pentru a controla în totalitate statul şi societatea românească prin şleahta din menajeria proprie, a fost continuat în altă formă dar cu acelaşi scop de către bolşevicii cazari şi comuniştii români care trebuiau să fie şi trădători dacă doreau să guste din puterea N.K.V.D. Caracteristica acestor modele de guvernare este exercitarea puterii în interes personal sau de grup prin demagogie, minciună, teroare, trădare şi eliminarea fizică ori publică a celor ce se opun, promovînd în funcţii publice şi de conducere numai oameni incompetenţi, mediocri, compromişi sau cu grave probleme morale.
În limbajul multor aburişti care curg pe sticla televizoarelor precum zoile aruncate şi se omoară să ne lumineze în toate direcţiile, folosesc mereu cuvintele ,,ignoranţi” şi ,,proşti” ca fiind identice. Pentru înţelegerea lor poate că lucrurile stau aşa dar, semantic sînt cuvinte cu sensuri foarte diferite. Dacă ignoranţii sînt cei care nu au un nivel de instruire corespunzător dar recunosc acest lucru şi nu vorbesc ca proasta în tîrg fiind conştienţi de propriile limite informaţionale, proştii au o spoială de cultură mai subţire decît uleiul pe apă şi oricînd fiind în stare să vorbească despre orice fără a avea nici un fel de reţinere cu privire la comportamentul lui. Dacă le arăţi că bat cîmpii sau au sărit calul, te declară tîmpit, duşmanul tuturor oamenilor de bine! Marea nenorocire a românilor este că de cînd s-au înmulţit vorbitorii publici, cei mai mulţi au făcut ori fac parte din categoria proştilor.
În decembrie 2006 am asistat la o mare minciună clocită de preşedintele ţării, Traian Băsescu împreună cu o ceată de secături în frunte cu pretinsul cunoscător în întunecimile comunismului Volodea Tismineschi - cunoscut şi sub numele marelui democrat Vladimir Tismăneanu - velit al gunoaielor moscovite, ţucal pînă a fugit în ,,străinezia” şi profet mincinos după ce a revenit în locul de popas al părinţilor săi. Citea Băsescu dintr-un raport cu suport de prostie dospită de o aripă bolşevic-cazară, sub o furtună de huiduieli, hăuleli neaoşe şi tropăieli de copite, că tartorul comunismului în România a fost Ceauşescu la care trebuie asociaţi cîţiva mişei şi lingăi numiţi Ion Iliescu, Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor şi alţi puricoşi nevolnici care nu ştiau de unde răsare soarele dar altfel erau ,,oameni dă bine”. Dacă sîntem sănătoşi la minte ar trebui să ne apuce mari dureri de cap, dar dacă sîntem ,,poporeni isteţi” şi ne fălim cu aleşii din fruntea ţării, ori aplaudăm, ori hulim, ori tropăim. Să scoţi din istoria neamului cea mai neagră perioadă cînd străini aduşi de ruşi, împreună cu străini din ţară şi români înstrăinaţi sau vînduţi ocupantului au urmărit cu fanatism să ne tîrîie într-o robie a urii, a prostiei, a deznaţionalizării şi a îndobitocirii totale, este o ticăloşie fără seamăn. Sigur T. Băsescu nu are nici cea mai mică îndoială cu privire la josnicia făcută istoriei neamului românesc dar pentru el ca pentru toţi cei care au făcut parte din Securitate şi au exercitat tirania comunistă, astfel de comportamente sînt normale. Trebuie să dovedesc această ticăloşie a lui Băsescu şi Volodea Tismineschi, dar unde şi-au băgat rîtul înveninat şi alte secături, cu informaţiile de mai jos.
Odată cu ocuparea ţării de către armatele ruseşti şi instalarea cazarilor bolşevici în toate funcţiile de decizie din statul român, aceştia au trecut la bolşevizarea ţării. Planul a fost realizat în anii 1942-1943 la Moscova de către marea teroristă Ana Robhinson/Rabinovici-Pauker împreună cu un alt mare terorist şi tovarăş de luptă cominternistul bulgarul Ghiorghi Dimitrov. Cînd gruparea teroristă a cazarei Ana Pauker a fost adusă de ruşi să preia conducerea statului român, era formată din cîteva zeci de mii de satanişti cominternişti, toţi aparţinînd neamului cazar – inclusiv Dionisie Tismineschi, tatăl lui Volodea - pe care românii îi ştiu şi sub numele istoric de jidani. Aceştia, împreună cu aproape o sută de mii din neamul lor recrutaţi dintre cei din ţară, au devenit slugile criminale ale ruşilor şi stăpînii absoluţi ai României.Tovarăşa Ana nu se sfiia niciodată să arate în public dispreţul total faţă de neamul băştinaş iar cuvîntul ,,român” era un stigmat; în acele vremi dădea foarte bine dacă erai cazar, ungur, bulgar, trădător, dar nicicum român. Iar dacă tovarăşul Băsescu se face că în balta lui plouă, îi spun să citească documentul NKVD din anul 1947 comentat mai sus. Aceste grupări criminale comuniste au început aplicarea în ţară a planului clocit la Moscova cu ceva ani în urmă, astfel:
- 6 martie 1945, instalarea guvernului marionetă a avocatului Petru Groza, este primul guvern comunist din istoria Românie iar toţi membrii erau agenţi bolşevici patronaţi de N.K.V.D.
- iunie 1949 apare legea privind naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, a exploatărilor petrolifere şi miniere.
- 31 decembrie 1947, regele Mihai abdică şi pleacă în străinătate, primind de la statul comunist o subvenţie anuală să-şi ţină gura. Este proclamată Republica Populară România.
- primăvara anului 1949, începe colectivizarea forţată a agriculturii, sute de mii de ţărani sunt torturaţi şi schingiuiţi ajungînd în închisorile comuniste pentru că refuză să-şi dea pămîntul pe mîna gunoaielor bolşevice.
- 1956 naţionalizarea micii industrii şi a celorlalte sectoare de activitate cu capital privat care nu au fost naţionalizate în 1947.
- 1962 încheierea colectivizării forţate a agriculturii şi dispariţia proprietăţii private ca generatoare de locuri de muncă.
Planul de transformare a României într-un stat bolşevic, mai precis o gubernie a imperiului Satanei,controlată în totalitate de serviciile secrete moscovite prin uneltele cazare şi trădătorii români, a fost realizat înainte ca Ceauşescu să devină conducătorul comuniştilor din România! La 19 martie 1965 după ce tovarăşul Ghiţă Gheorghiu -Dej a dat stingerea datorită unei ,,întîmplări neprevăzute”, urmaşii lui în rele şi ticăloşii au pus de un congres pentru a-şi alege un nou şef. De drept trebuiau să ocupe tronul roşu al împărăţiei întunericului, Gheorghe Apostol sau Ion Gheorghe Maurer dar aceştia l-au propus pe mai tînărul cizmar, plin de acţiuni voiniceşti şi energii tămăduitoare pentru îndurerata Românie. Astfel cioporul de trădători, gunoaie, ucigaşi şi hahalere l-au uns de secretar general al PCR pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu la dată de 19 iulie 1965. Tot atunci PMR şi-a schimbat numele, la propunerea alesului în PCR.Asta este istoria adevărată iar pentru ce spun Tismineschii, Patapievicii, Băseştii şi alte lifte sau bande de trădători, ar trebui să le umflăm rîtul cu cîte o ghioagă. Cu această ocazie a fost ales un nou comitet central al PCR din care făceau parte 121 de tovarăşi printre care: Apostol Gheorghe, Bîrlădeanu Alexandru, Bodnăraş Emil, Ceauşescu Nicolae, Chivu Stoica, Drăghici Alexandru, Maurer Ion Gheorghe, Moghioroş Alexandru, Popescu Dumitru, Rădulescu Gogu, Răutu Leonte, Roman Walter, Roşiianu Mihail, Vass Ghizela, Voitec Ştefan iar membri supleanţi în număr de 75 printre care Iliescu Ion, Vida Gheza, Pîrvulescu Constantin. În continuare, spre comparare, dau numele celor mai active lifte ce formau conducerea Partidului Muncitoresc Român în anii 1944-1945 şi care au pus în practică planul de bolşevizare a ţării odată cu ocupaţia rusă, acţiune ce s-a încheiat în primăvara anului 1962.
Ana Pauker - de neam cazar a fost stăpînul absolut al României pînă la începutul anului 1953 cînd tătucul s-a supărat pe ea pentru stilul de viaţă fanariot şi devieri de la linia partidului, Emil Bodnăraş – mîna de fier a grupării criminale adusă de ruşi în 1944, venit cu cîteva luni înainte să pregătească terenul pentru ocupaţia ce se arăta din est, Chivu Stoica – internaţionalist cominternist, străin ca neam şi gîndire de români, a fost şi în timpul lui Ceauşescu luptător pentru socialism şi comunism, Vasile Luca(Luka Laslo), Teohari Georgescu(Burah Tescovich), Lotar Rădăceanu (Lothar Wüetzel), Alexandru Chişinevchi(Jakob Broitman), Alexandru Moghioroş (Moghioros Sandor), Leonte Răutu(cazar care nu îi ştiu numele după neamul lui). I. Foriş (ungur) C. Pîrvulescu, I. Rangheţ. Aceştia sînt cei mai vinovaţi de holocaustul roşu pe care l-au îndurat românii timp de 45 de ani. Ceauşescu a luat un sistem politic, economic şi social ,,la cheie” pe care, după vreo 10 ani l-a pus să lucreze mai mult pentru el fiindcă ajunsese să fie partidul, ţara, poporul, cioporul, Cîrmaciul, Vraciul, Învingătorul şi Mîntuitorul. Oricît a-ţi falsifica voi istoria, tot mai rămâne şansa Judecăţii de Apoi iar acest apoi depinde numai de noi dacă vrem să-l căutăm la paştele cailor sau chiar în zilele noastre şi să-i închingăm pe plăsmuitorii de profesie. Trebuie să amintesc pe acei mucoşi ce au scris raportul sub directa îndrumare a lui Tismineschi, şi care-şi spun cu emfază tineri cercetători în istorie. Minţi văduvite de darul natural al inteligenţei, figuri răvăşite de nelinişti şi delir infantil, creiere uscate de prostie, spun cu obrăznicie că au cercetat într-o lună, 2000 de dosare. Două lucruri te uimesc în comportamentul acestor nulităţi trădătoare: cele 2000 de dosare pe care pretind că le-au cercetat aceşti specialişti de ocazie(acţiune imposibil de realizat în termenul menţionat de ei) nu reprezintă decît o parte infimă a informaţiilor despre ce a fost bolşevismul în România şi care trebuie toate trecute după virgulă iar al doilea lucru este amnezia totală pentru perioada 1945-1965 cînd de fapt s-a bolşevizat şi distrus ţara. Dacă în această nenorocire Ceauşescu are partea lui de vină, judecarea trebuie începută cu cei care au condus ţara în perioada 1945-1965 şi nu cum vreau liftele cazare şi cele mioritice în frunte cu Traian Băsescu, preşedintele legal dar nu şi legitim al românilor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Zic si eu ceva :