Patriarhul Nikon şi reforma liturgică (Erhan Andrei)
Rusia a fost în secolul XVII, martora a 12 ani care s-au fixat în istorie cu titlul de „Simfonia puterilor”, iar mai exact simfonia celor două personalităţi: a Ţarului Alexei Mihailovici şi a Patriarhului Nikon. Aceştia au fost prieteni fapt, care la guvernare, se întâmplă foarte rar. Pentru prietenia lor, nu a constituit un obstacol nici diferenţa mare de vârstă dintre ei, Nikon fiind cu un sfert de veac mai înaintat în vârstă decât Ţarul.
Patriarhul Nikon (numele laic – Nikita Minov, 7 mai 1605 – 17/27 august 1681) – cel de-al şaselea Patriarh al Moscovei şi întregii Rusii (din 25 iulie 1652), care a purtat, de asemenea, titlul de Mare Suveran. Titlul complet pe care şi l-a atribuit Nikon: „Cu harul lui Dumnezeu mare domn şi domnitor, arhiepiscopul oraşului de guvernare Moscova şi a întregii marii, micii, albei Rusii şi a tuturor ţărilor nordice şi a Pomoriei şi Patriarh a multor alte ţări”[1]. O păstorire scurtă de doar şase ani s-a dovedit a fi plină de consecinţe catastrofale. Nikon s-a născut pe data 24 mai 1605 într-o familie de creştini în Mordovia Veldemanovo, sat apropiat de Nizhny Novgorod (în prezent – districtul Perevozsky al regiunii Nizhny Novgorod). Tatăl său Mina l-a botezat Nikita. Era înalt [2], avea constituţie viguroasă, privire expresivă. Acest om de forţă era o fire rezistentă ce putea suporta mult şi acelaşi lucru li-l cerea şi celorlalţi. Viaţa l-a călit din copilărie, pentru că a crescut sub autoritatea mamei vitrege. Mama lui a murit la scurt timp după naştere, tatăl său s-a recăsătorit pentru a doua oară. Relaţiile dintre Nikita şi mama sa vitregă nu erau prea cordiale, aceasta îl bătea, deseori, întâmplându-se să-l mai lase şi flămând. Cunoştinţele şcolare elementare le-a însuşit de la un preot cărturar. La vârsta de 12 ani a plecat la mănăstirea Makarov din Zheltovodsk, unde a fost novice până la 1624. În aşteptarea apropiată a morţii tatălui său, el s-a întors acasă, s-a căsătorit şi a devenit mai întâi diacon, şi apoi hirotonit preot, în satul vecin Lâskov, iar pe la anul 1626 a fost numit preot al unei biserici din Moscova. În mod subit îi mor toţi cei trei fii ai săi. Nikita tulburat, a văzut în aceasta un semn al Domnului spre a se retrage din lume. Soţia sa intră în viaţa monahală, fiind tunsă în monahism într-una din mănăstirile din Moscova, iar de la vârsta de 30 de ani şi Nikita s-a călugărit cu numele de Nikon la schitul mănăstirii Anzeorsk din Solovetsk. Intrând în conflict cu stareţul schitului, Eleazar Anzersky, Nikon a fugit de la mănăstire şi a fost primit la mănăstirea din Kozheozersk. În 1643 a fost ales egumen al mănăstirii.
În 1646 a plecat la Moscova, unde conform tradiţiei de atunci, în funcţia sa de egumen, trebuia să i se închine tânărului ţar Alexei Mihailovici. Asupra ţarului, Nikon a produs o impresie plăcută. Ţarul i-a ordonat lui Nikon să rămână la Moscova, iar Patriarhului Iosif – să-l ridice la treapta de arhimandrit al mănăstirii din Novospassk, loc în care se aflau şi mormintele strămoşeşti al Romanovilor. După ocuparea noii sale funcţii, Nikon a aderat la un cerc informal al persoanelor spirituale şi laice pe care profesorul N.F. Kapterev îl numeşte «râvnitorii evlaviei[3] ». Pe parcurs, în acest cerc au intrat şi viitorul patriarh Nikon, ca şi alţi apropiaţi ai lui Neronov. Dintre aceştia s-a distins protopopul Avvakum, viitorul apărător de neclintit al vechiului rit. După venirea lui Neronov la Moscova, succesele „râvnitorilor evlaviei”, li s-au părut atât de importante acestora, încât în 1649 au hotărât să ridice problema generalizării univocalităţii – edinoglasie[4] - în slujbele bisericeşti la sinodul local al Bisericii Ruse, ce urma să aibă loc în acel an. Ei îşi dădeau seama că, în ciuda introducerii acestei reguli în câteva biserici din capitală şi din alte oraşe ale Rusiei, marea majoritate a bisericilor continua să rămână în mâinile clerului obişnuit cu multivocalitatea – mnogoglasie - care nu voia să schimbe obiceiurile pentru ţelurile idealiste ale unor preoţi din capitală.
Ideologii acestui grup – duhovnicul lui Alexei Mihailovici, Protopopul Ştefan Vonifatevici de la Catedrala „Bunavestire”, boierul F.M. Rtisciev şi Protopopul Ivan Neronov de la Catedrala Kazan – au stabilit pentru întregul grup problema revigorării religioase în viaţa bisericii de stat a Moscovei, prin îmbunătăţirea morala a membrilor clerului.
Nikon a văzut clar situaţia Bisericii, care a ajuns ca rezultat al gradului sporit de apreciere naţională, o particularitate istorică, izolată aproape eretică. Promiscuitate, ca să nu mai vorbim de ignoranţă şi de analfabetism, de multe ori au denaturat ritualurile religioase. Adevărata religie era înţeleasă ca aderarea şi conformarea la formele stabilite de ritual, astfel după cum era înţeleasă şi evlavia. De multe ori se distorsiona grav înţelesul vieţii spiritual creatoare, lipsită de sens şi de conţinut[5].
În cazurile treburilor gen biserică – stat, demnitatea patriarhiei a fost umilită şi discreditată din cauza perioadei care a urmat Patriarhului Filaret, atât în Rusia cât şi dincolo de graniţele ei. Toate aceste trebuiau corectate, asumarea acestei sarcini nu era un lucru uşor, ea putea fi realizată numai în armonie cu puterea imperială şi prin dorinţa unanimă a unei astfel de lucrări, atât din partea reprezentantului Bisericii cât şi a statului. „Autoritatea de care s-a bucurat Bizanţul în lumea ortodoxă …s-a fundamentat pe faptul că Bizanţul reprezenta pentru toate popoarele estice, un centru cultural de la care le venea ştiinţa, centrele educaţionale, cele mai noi şi mai complete forme de viaţă bisericească şi comunitară etc. Moscova nu prezenta nimic asemănător vechiului Bizanţ sub acest aspect. Locuitorii ei nu ştiau ce este ştiinţa şi nici învăţământul ştiinţific, nu avea nici măcar şcoli, aproape deloc, şi nici personalităţi savante. Întregul ei capital intelectual se reducea la acele achiziţii pe care ruşii în mod direct sau mai puţin direct le-au preluat de la greci, neîmbunătăţindu-l aproape cu nimic propriu. Din această cauză, desigur, primatul Moscovei în lumea ortodoxă putea fi unul pur formal şi condiţionat”[6]. Nikon a început să meargă la palat Ţarului în fiecare vineri pentru discuţii şi Consiliu, nu numai pentru probleme spirituale, dar şi de stat. La 11 martie 1649 a fost ridicat la rangul de Mitropolit al Novgorodului şi a Velikolutskului, de către Patriarhul Ierusalimului Paisie, prezent în acea vreme în Moscova. În data de 15 aprilie, în Joia mare, a murit Patriarhul Iosif. «Râvnitorii evlaviei », i-au propus tronul patriarhal lui Ştefan Vonifatevici, dar acesta a refuzat, se pare, ştiind pe cine l-ar dori în tronul patriarhal, Alexei Mihailovici. La scaunul de Patriarh pretindeau doi: Nikon şi Ieromonahul Antonie. S-a decis să se tragă la sorţi. Sorţul a căzut pe Antonie, însă totul s-a decis în mod teatral: Antonie în mod subit a decis să renunţe, iar acest pas a marcat debutul unei perioade legendare. Nikon l-a început s-a părut că vrea şi el să renunţe, însă ţarul l-a convins să accepte. De aceea, după refuzurile repetate de a se aşeza pe tronul patriarhal Nikon a cerut să i se facă un jurământ, ca deşi Rusia a preluat de la greci credinţa ortodoxă în realitate nu se îndeplineşte preceptele evanghelice sau îndrumările Sfinţilor Apostoli, şi ale Sf. Părinţi, nici legile evlavioşilor conducători greci. La începutul lunii iulie 1652 la Moscova, au fost aduse sfintele moaşte a Mitropolitului Filip de la Mănăstirea Solovetsk – ideia aducerii moaştelor a avut-o mitropolitul Novgorodului, Nikon, la propunerea ţarului Alexei Mihailovici[7], de mutare a tronului Patriarhal în partea din faţă a mormântului Sfântului, tot atunci au mai fost aduse moaştele Patriarhului Iov şi Ergomen. La 25 iulie 1652 Nikon a fost înălţat solemn pe tronul Patriarhiei Moscovei şi a întregii Rusii. În timpul întronizării Nikon a determinat ţarul să facă o promisiune că nu se va implica în treburile Bisericii: „ Dacă voiţi, ca eu să fiu patriarh, daţi-mi cuvântul vostru de onoare, şi rostiţi un jurământ în faţa Domnului şi a Mântuitorului nostru şi a Preasfintei Sale maici, a îngerilor şi a tuturor sfinţilor, în această catedrala, că veţi ţine dogmele evanghelice, veţi respecta canoanele sfinţilor apostoli şi ale sfinţilor părinţi cât şi a guvernatorilor cu frică de Dumnezeu. Dacă promiteţi să ascultaţi şi de mine aşa cum ascultaţi de Arhipăstorul şi Tatăl vostru, întru toate câte vă voi îndruma în cele dogmatice şi canonice, atunci eu la rugămintea şi dorinţa voastră, nu voi mai refuza marea arhierie”[8]. Nikon avea un rol foarte important în treburile de stat, în timpul războiului cu Polonia (1654-1667) după o absenţă îndelungată a ţarului a ţinut locul conducătorului de facto. Împreună cu alte manifestări extreme ale ambiţiei sale şi izbucnirilor emoţionale, a condus în curând la nemulţumirea boierilor, şi a multor feţe bisericeşti. Anul 649 a fost anul în care s-a emis o lege civilă, a cărei tendinţă consta în secularizarea proprietăţii bisericilor şi limitarea privilegiilor judiciare ale bisericii. Nikon, la rândul său, s-a declarat extrem de nemulţumit de unele prevederi ale Sinodului din 1649, în special aceea privind Mănăstirile, dispoziţie care a diminuat, din punctul lui de vedere, statutul clerical, şi l-au privat de control asupra veniturilor patrimoniului monahal.
În anul 1653 Patriarhul Nikon primeşte în dar de la Patriarhul Ierusalimului o copie a tablelor cu porunci („Scrijal” – o culegere de pravile bisericeşti, a cărei prima ediţie greacă a apărut la Veneţia in 1574)[9],care a fost tradusă şi aprobată de Sinodul Local din aprilie 1656 şi apoi distribuită în număr mare ca şi anexă la dispoziţiile privind corectarea datinilor şi reeditarea cărţilor de rugăciune. Acest dar a completat sensul spiritual a ceea ce era considerată în Rusia, tradiţia sfântă, transmisă prin credinţă de la Biserica Greacă. Împreună cu creştinismul, ruşii au primit de la greci şi un Nomokanon[10], care a avut un mare impact asupra vieţii din societatea rusă. Toate acestea ca şi multe altele legate de restructurarea vieţii religioase şi filosofice a poporului rus, au apărut ca un rezultat a unei vieţi lungi trăite izolat de viaţa Ortodoxiei universale şi a fost exacerbată de specificul socio-politic al relaţiei biserica-stat, ce s-au manifestat în Rusia Moscovită[11]. A avut loc o înlocuire treptată a conţinutului cu forma: credinţa vie a fost acoperită de literă, reguli, ceremonii.
Toate aceste activităţi au un caracter oarecum neobişnuit, neconvenţional, şi chiar reformator, dar universal. Orice inovaţie pasibilă de a avea caracterul unei percepţii particulare şi individualiste asupra adevărurilor de credinţă este categoric respinsă. Patriarhul Nikon a înţeles că Biserica Rusă nu este decât o parte a Bisericii universale. Între părţile acestei Biserici trebuie să existe o armonie şi o comuniune canonică. El observă că este necesar să se distingă între unificăriile politice şi religioase ale poporului. Biserica – nu o poţi cuprinde între pereţii unui zid, pentru că aceasta constituie o credinţă, cu legile ei, şi o viaţa trăită în conformitate cu această credinţă. Problemele naţional istorice, idealurile culturale, care să-i dezvăluie Sfintei Rusii, imaginea celei de-a treia Romă, erau foarte diferite de cele a vechilor criterii de adevăr unic. Mitropolitul se preocupă de înfrumuseţarea bisericilor, introduce elemente melodice liturgice greceşti în muzica bisericească kieveană (Sinodul din 1651 a aprobat aceste modificări), din ordinul ţarului vizitează închisorile, eliberează deţinuţi după propria sa voie, singur are grijă de toate şi de unul singur convoacă judecăţi bisericeşti, fapt care chiar constituia o inovaţie. Pe ruşii însă i-a educat în primul rând, forma, obiceiul, fără de care nu ar fi putut nici să gândească, nici să-şi imagineze creştinismul. A schimba ritualul, echivala cu a schimba învăţătura de credinţă: un ritual nou aducea o învăţătură diferită, şi nu doar o formă diferită. Prin urmare, oricine, adopta o nouă formă era văzut ca aderent la altă religie. Societatea rusă se extindea iar împreună cu acest proces avea loc şi asimilarea popoarelor din teritoriile anexate prin unificarea culturii şi a tradiţiilor. Se construiesc şcoli, apar tipografii, se editează învăţături, se fac traduceri. După mulţi ani de colectare a textelor greceşti şi bizantine cât şi serioase implicări în discuţiile « zeloţilor evlavioşi» (din care făcea parte de asemenea şi Protopopul Avacum), Nikon a considerat necesar de a aduce ritualurile şi cărţile Ortodoxe Ruse, în conformitate cu cele greceşti. Primul pas premergător reformei făcut de Nikon a constat în tipărirea în anul 1653 a cunoscutei cărţi slavone bisericeşti din manuscrisele vechi.
Călugării cărturari au fost chemaţi din Kiev pentru a corecta cărţile de cult după originalele greceşti. Un rol important în realizarea aceasta l-au avut Patriarhul Paisie, care a mers chiar în Grecia după originale greceşti[12]. Înainte de Postul Mare din anul 1653, Nikon a dat o dispoziţie de a se face semnul crucii cu trei degete, procedură care nu a fost în întregime corectă, pentru că însemnarea cu două degete în Biserica Rusă a fost un act definit la Sinodul ce a avut loc în 1551 în catedrala din Stoglov. Pentru cele ce urmau să continue Nikon, s-a bazat pe autoritatea sinoadelor şi părerile patriarhilor răsăriteni. Nikon dispusese ca în toate cărţile din articolul 8 al Simbolului Credinţei să fie eliminat cuvântul „adevărat”, iar în Liturghier deja fuseseră trecute modificările de ritual ce au constituit motivul principal al viitoarei schisme bisericeşti. Numai ca, Nikon nu s-a oprit doar la semnul crucii, aleluia, numărul de prescuri necesar pentru liturghie, înconjurarea bisericii după sau împotriva mersului soarelui, şi alte asemenea rânduieli pe care le-a adoptat în forma lor grecească de atunci şi care fuseseră incluse deja în textul Liturghierului. El a poruncit în decembrie 1655 ca hainele monahilor sa fie făcute după modelul grecesc şi a introdus cântarea pe mai multe voci în biserică, lucru total neobişnuit pentru ruşi în acea vreme. O alta măsura prin care patriarhul lovea în tradiţia bisericească multiseculara a poporului rus a fost înlocuirea crucii în opt colturi cu cea în patru colturi din altar, de pe turlele bisericilor, de pe obiectele de cult etc. Tot în aceasta categorie poate fi inclusă şi înlocuirea vechii scrieri a numelui Mântuitorului, Isus – deci cu un singur “i” – în toate cărţile ce fuseseră tipărite din porunca sa, cu cea greceasca Iisus – deci cu doi “i”. Asta poate nu ar fi produs atâta tulburare, dacă înlocuirea nu ar fi fost însoţită de comentarii răuvoitori şi chiar acuze de erezie pentru aceia care ar fi scris numele lui Hristos cu un singur “i”[13] Sinodul din anul 1654 a marcat începutul acţiunii de modificare a cărţilor liturgice ruseşti după modelele greceşti. Dispoziţiile Sinodului din 1654 au fost analizate şi confirmate la Sinodul din Constantinopol din acelaşi an, prezidat de Patriarhul Paisie. Infiltrarea în rândul maselor largi a popurului cât şi a unei importante părţi a clerului, a convingerii de superioritate pe care o deţine Biserica Rusă faţă de cea grecească, iar a celei moscovite faţă de cea Kieveană, care a apărut în Rusia nord-estică după căderea Constantinopolului, polonizând Lituania iar aceasta la rândul ei Kievul (în conformitate cu teza: Moscova – a treia Romă), cât şi spontanietatea reformelor, au dus la schisma din Biserica Rusă împărţind credincioşii între aliaţi ai lui Nikon (Nikonienii) şi cei care i s-au împotrivit – rascolnicii sau cei de stil şi datină veche unul dintre liderii cărora a fost Avacum.
Avacum (1620-1682) protopop, adversar înfocat al reformei lui Nikon credea că cărţile de cult vechi ruseşti prezintă mai bine credinţa ortodoxă. Din acest motiv a fost exilat în Mezeni, iar între anii 1666-1667 condamnat la Sinodul Bisericesc şi trimis în Pustozeorsk unde a stat 15 ani întemniţat, perioadă în care a scris „Vieţile”şi multe alte lucrări. A fost ars împreună cu prietenii săi din ordinul ţarului Feodor Alexeevici. În martie 1655 el se pronunţa public împotriva vechii forme a semnului crucii, chiar în duminica ortodoxiei şi chiar în timpul liturghiei festive prilejuite de vizita patriarhilor Antiohiei Macarie şi Serbiei Gavriil. Macarie, invitat de Nikon să se pronunţe asupra acestei probleme a confirmat ca în Orient toti creştinii ortodocşi se închina cu trei degete şi că semnul rusesc al crucii nu se foloseşte acolo nicăieri. Semnul crucii în Rusia îşi păstrase forma aşa cum a fost ea transmisa de către bizantini odată cu creştinarea oficiala. El se făcea cu doua degete – cel arătător şi mijlociu ridicate, simbolizând cele doua naturi ale lui Hristos, degetul mijlociu un pic îndoit, lucru ce însemna ca Hristos a coborât pe pământ pentru mântuirea neamului omenesc, iar celelalte trei degete – cel mare, inelarul şi cel mic – unite, fapt ce simboliza Sfânta Treime. Deci aceasta forma a semnului crucii exprima cele doua dogme fundamentale ale religiei creştine: dogma Sfintei Treimi şi cea a celor doua naturi, divină şi umana, ale lui Hristos.
Aceasta forma a semnului crucii se considera ca exprimă credinţa ortodoxa, arătând ca omul care o utilizează mărturiseşte această credinţă. Mai ales forma rusească a semnului crucii a fost considerată eretică de patriarhul Macarie al III- lea al Antiohiei, pentru a-i facilita lui Nikon promovarea reformei ritului ortodox din Rusia. Tocmai declaraţiile publice ale acestui ierarh oriental au stat la baza condamnării de către sinodul rusesc din aprilie 1658 a semnului crucii cu doua degete ca erezie nestoriană şi armeană şi excomunicării a tuturor acelora care-l vor mai folosi. După trei săptămâni, Nikon a convocat un sinod la care au fost invitaţi şi cei doi oaspeţi. Până la acest eveniment Slavinetki şi oamenii săi reuşiseră deja să pregătească un întreg program de modificări ale ritului şi să redacteze noul text al Liturghierului. La sfârşitul lunii martie 1654 se desfăşoară un sinod local rusesc convocat de Nikon, care la cererea acestuia de a fi de acord cu examinarea şi îndreptarea unde era cazul a cărţilor de cult tipărite „după vechile carţi slave scrise pe pergament şi vechile cărţi greceşti”. Nikon era deja în mare măsură, ghidat de considerente politice: visul său era să stăpânească Constantinopolul, să oficieze slujba în catedrala Sf. Sophia cu Patriarhul Ecumenic. Nu toţi participanţii la Sinod au fost de acord cu cererea lui Nikon, Hotărârea sinodului nu a fost semnata de şase participanţi, printre care şi episcopul Pavel de Kolomna. Şapte din cei 35 de participanţi la Sinod, adică exact o cincime, au refuzat să sancţioneze propunerea patriarhului. Cum în Biserica Ortodoxa, pentru ca o hotărâre a unui sinod să fie valabila, regula este unanimitatea, Patriarhul Nikon a trecut peste această condiţie. Abia după două luni de la acest sinod a sosit şi răspunsul patriarhiei ecumenice la scrisoarea trimisa de Nikon în mai 1654. Acest răspuns îndemna la prudenţă şi calm, arătând ca toate dogmele şi principalele aspecte ale ritului tuturor bisericilor locale trebuie sa fie în concordanta cu hotărârile sinoadelor ecumenice şi ca toţi creştinii ortodocşi trebuie să fie uniţi în mărturisirea credinţei. Era însă prea târziu. Nikon deja începuse reforma şi nu avea de gând să cedeze sub nici o formă. Liturghierul – Slujebnik – cea mai importanta carte ce trebuia refăcută, a ieşit de sub tipar la 31 august 1655. În loc să potolească spiritele, le-a încins şi mai mult. Adversarii reformei îl acuzau pe Nikon ca aceasta carte este o dovada a apostaziei sale faţă de ortodoxie şi spuneau ca ea va produce mari tulburări în rândul maselor de credincioşi, tocmai pentru ca a înlocuit formule acceptate de toata Biserica Rusa mai înainte, cu altele asupra cărora încă Sinodul Stoglav se pronunţase, catalogându-le ca incorecte şi interzicând utilizarea lor în cultul rusesc. Aceste acuzaţii se refereau la modificarea formei semnului crucii, eliminarea slujbelor de rebotezare a catolicilor şi altor eterodocşi, folosirea pe prescuri a crucii în patru colţuri în locul celei tradiţionale ruseşti în opt colţuri, modificarea în textul cântării liturgice numită Heruvimic a cuvintelor „de trei ori sfânta cântare aducem” cu cuvintele “preasfântă cântare cântăm” şi alte modificări de mai mică importanţă. Lista modificărilor de text, ale ordinii de citire a rugăciunilor sau a gesturilor rituale ale preoţilor, cuprinde în prima analiza a acestor modificări făcuta în perioada 1655-1660 de preotul Nikita Dobranin, mai mult de 200 de pagini. În ce priveşte textul Liturghierului, aproape ca nu vom găsi nici un fel de îmbunătăţire din punct de vedere al gramaticii sau al lexicului, mai mult, cercetătorii au remarcat chiar că exista destule pasaje ambigue şi eronate. În multe locuri au fost pur şi simplu înlocuite cuvintele existente în ediţiile mai vechi cu sinonime uneori neinspirat alese, care făceau textele greu inteligibile sau le dădeau alt sens decât cel corect. Afirmaţiile din prefaţa Liturghierului cum ca îndreptarea textului s-a făcut după vechile cărţi slave scrise pe pergament şi după textele vechi greceşti nu par a fi adevărate[14]. Astfel de modificări ale textelor s-au făcut tocmai fiindcă Nikon voia ca reforma lui sa fie făcută cât mai repede[15]. Dealtfel, în epoca patriarhilor Ioasaf I (1634-1640) şi Iosif (1640-1652), care a coincis cu avântul mişcării lui Neronov şi cu activitatea „râvnitorilor evlaviei”, producţia de tipărituri religioase a atins punctul maxim. Nici în perioada precedentă şi nici în cea următoare, până la sfârşitul secolului al XVII-lea, activitatea tipografică nu a mai avut amploarea din anii 1634-1652, producţiile scoase după 1653, în ciuda reformelor lui Nikon, situându-se net sub nivelul celor anterioare, atât ca număr, cât şi ca valoare[16].
Însă din punct de vedere al adevărului istoric Avacum şi aliaţii săi aveau dreptate: nu ruşii au fost cei care s-au abătut de la tradiţie, ci grecii. Rusia a fost încreştinată conform statutului disciplinar Studit, care în Grecia a fost mai târziu înlocuit cu cel din Ierusalim, păstrând vechile rituri până în secolul 17. O formă mai veche era dublarea cuvântului „Aliluia”. Facerea semnului crucii cu două degete s-a păstrat în Imperiul Bizantin până în secolul 12 inclusiv. În martie 1656 a ieşit de sub tipar Triodul Postului, în postfaţă editorii arătând ca au îndreptat-o “cu binecuvântarea patriarhului Nikon şi a întregului Sfânt Sobor după vechile cărţi greceşti, slavone scrise pe pergament şi sârbeşti”.
Tot în 1656 au mai ieşit de sub tipar Irmologhionul şi Ceaslovul şi a fost pregătit pentru tipărire Trebnicul – a doua carte de cult ca importanţă după Liturghier, ea continuând rânduiala slujbelor de săvârşire a tainelor bisericeşti: botezul, mirungerea, cununia etc. Anul următor sunt tipărite Psaltirea, Evangheliarul şi Apostolul şi retipărit Irmologhionul. În 1658 apare în sfârşit, Trebnicul, care între timp fusese pus în discuţie sinodului din octombrie 1656, şi sunt reeditate, după o noua revizuire a textelor, Liturghierul şi Psaltirea. Nu era prima oară când riturile şi tradiţiile prenikoniene erau catalogate ca eretice, iar pentru Nikon asemenea aprecieri reprezentau o excelenta justificare a modificărilor pe care le urmarea. Reforma lui Nikon a mai avut şi un sens politic întrucât între anii 1640-1650 se discuta posibilitatea anexării micii Rusii.
Schisma a luat vieţile a o treime din populaţia totală a Rusiei, adepţi ai vechii datini erau infiltraţi în rândul tuturor păturilor sociale, ceea ce a provocat o răscoală pe verticală. Cauzele nu au fost doar de ordin religios, ci şi social, mulţimea fiind instigată de implicarea tot mai mare a ţarului în problemele Bisericeşti, fapt care a dus la restrângerea rolului episcopului. În Ucraina în aceeaşi perioadă s-au produs modificări de ritual asemănătoare celor iniţiate de Nikon. Ţarul Alexei Mihailovici se considera descendentul legitim al basileilor bizantini propunându-şi să cucerească Turcia şi să elibereze popoarele creştine. Societatea Rusă este văzută de mulţi cărturari ai secolului 17 drept o eliberatoare a diverselor pământuri ortodoxe acaparate[17]. Însă această misiune istorică a Rusiei şi a Ţarului ei părea imposibil de realizat fără omogenizarea ritualurilor şi cărţilor cu normele pe care le-au văzut în practica altor Biserici ortodoxe. Însă randamentul efectiv al unui tandem politic cum a fost cel al Ţarului cu Patriarhul este determinat nu atât de componenţa membrilor lui cât de calitatea inter-relaţiilor. Dacă unul conduce celălalt trebuie să fie condus, şi atunci succesul guvernării este garantat. Dacă tandemul este dominat de o egalitate a forţelor reprezentanţilor, atunci pacea dispare. Cucerirea puterii provoacă o răscoală. Primii care au reacţionat la acţiunile lui Nikon de revizuire a practicii bisericeşti din Rusia au fost „râvnitorii evlaviei” din Moscova. Conţinutul protestului este caracteristic viitoarelor scrieri ale unor adepţi fideli ai vechiului rit: „râvnitorii” scriau că învăţătura creştină este în pericol de pieire în Rusia şi că însuşi seful ierarhiei Nikon s-a îndepărtat de poruncile ortodoxiei[18]. Când în 1657 au venit în mănăstirea Solovetsk noile cărţi, soborul mănăstiresc a hotărât la 8 iulie 1658 să nu se slujească după ele. O asemenea hotărâre era deja începutul revoltei contra patriarhului. Dintre toţi „râvnitorii”, numai Stefan Vonifatiev a scăpat de măsurile punitive ale crudului patriarh şi asta datorita poziţiei sale privilegiate de confesor al ţarului.
Lideri ai adepţilor ritului vechi: egumenul Serghei Saltîkov, fostul stareţ de la Solovki – Gherasim Firsov, arhimandritul Antonie, călugării „nebuni” (iurodivye)[19] Avraam, Feodor şi Ciprian, etc. Dintre toţi capii recunoscuţi ai „răzmeriţei” numai energicul, dar prudentul egumen Dositei a rămas în libertate. Numai ca aceste masuri punitive nu au făcut altceva decât să favorizeze propaganda antinikoniana în provincie şi să-i întărească pe adversarii patriarhului în convingerile lor. În primii ani ai reformelor nikoniene întreaga greutate a luptei pentru vechea tradiţie bisericească rusă a căzut pe umerii lui Neronov. Avvakum era departe în Siberia, episcopul Pavel, Loghin şi Daniil din Kostroma decedaseră, multi alţi „râvnitori” renunţaseră la luptă de frica atotputernicului Nikon. Dintre ierarhi, în afara lui Pavel, alţi patru episcopi – Makarie de Novgorod, Markel de Vologda, Simeon de Tobolsk şi Alexandru de Viatka – erau până la o anumita limita contra revizuirii cărţilor, însa nu vroiau să rişte un conflict deschis cu patriarhul.
În 1660, la un sinod ce s-a cerut a fi convocat la Moscova, se planifica discutarea demiterii lui Nikon din treapta arhierească şi chiar cea preoţească. Sinodul însă nu a avut loc întrucât la sfatul lui Epifanie, Slavineţki şi Ignatie Iovlevici, s-a decis hotărârea acestei probleme de către patriarhii răsăriteni. O astfel de rezolvare a problemei i-a sugerat ţarului şi Paisie Ligarid (Episcopul Ierusalimului şi Mitropolit al Gazei), care nu a fost o figură proeminentă la Sinod, deşi a fost invitat la un consiliu de taină a patriarhilor şi investit ca purtător de cuvânt din partea patriarhilor răsăriteni. Invitaţi încă din 1662 patriarhii mult timp n-au găsit momentul potrivit să vină la Moscova. Spre sfârşitul anului 1666 în Moscova cu ocazia vizitei Patriarhului Paisie al Alexandriei şi Macarie al Antiohiei, a avut loc un Sinod Local. La ultima şedinţă de pe data de 12 decembrie în Biserica Bunavestire a mănăstirii Ciudov (Ciuda=minune, denumire pusă în cinstea minunii Sfântului Arhistrateg Mihail), ţarul nu a venit. Nikon a fost lipsit nu numai de titlul de Patriarh ci şi de rangul de episcop şi exilat la Mănăstirea Ferapontov din Belozersky, au fost rostite acuzaţiile ce i se aduceau lui Nikon printre care: a lăsat de bună voie scaunul Patriarhal pentru a se retrage la Mănăstirea „Învierea” (Воскресение); după retragerea sa au fost investigate diferite cazuri, în care mulţi au avut de suferit; a supărat ţarul; s-a certat cu Sinodul fără a i se supune; l-a numit eretic pe Mitropolitul Gazei; fără vre-o decizie a Sinodului interzicea anumiţi episcopi (Pavel Kolomonsky).
I s-au adus în jur de 30 de astfel de acuzaţii. Sinodul a decis: să-i retragă lui Nikon titlul de Patriarh şi în haine de ascultător să-l trimită la pocăinţă într-o mănăstire.
Nikon a fost dus în mănăstirea Ferapont, sub supraveghere strictă, într-o chilie prăfuită şi întunecoasă, în izolare totală de lume a petrecut patriarhul până în anul 1671. Bază ideologică şi documentară a Sinodului din anii 1666-1667, cel mai important subiect al căreia a fost luarea în considerare a condamnării finale a celor ce n-au acceptat reformele de cult ale lui Nikon, au fost analizate de către Simeon de Polotsk, Paisie Ligarid şi arhimandritul Dionisie a Mănăstirii Iveron din Athos, ce a locuit în Moscova în perioada 1655 – 1669. În februarie şi martie, sinodul s-a ocupat de o serie de probleme administrative, după care, în aprilie 1667 ierarhii au luat în dezbatere problema ritului şi a susţinătorilor „revoltei bisericeşti” – cum era numită mişcarea pentru revenirea la tradiţiile prenikoniene. Ca şi în chestiunea patriarhului Nikon, sinodul a urmat o metodă mai puţin obişnuită. La început au fost judecaţi învinuiţii, după care s-a trecut la elaborarea unor norme generale pe baza cărora se poate fi formulate acuzaţiile. Astfel în faţa patriarhilor au fost aduşi pe rând diferiţi lideri ai opoziţiei bisericeşti, dintre care patru, protopopul Avakum, călugărul Epifanie, bătrânul preot Nikifor din Simbirsk şi preotul Lazăr, s-au dovedit de neclintit în convingerile lor privind justeţea cauzei pentru care militau. Ei au fost excomunicaţi pe 17 iunie, dar încercările de a-i convinge să accepte reforma de cult şi ritul nou au continuat, la insistenţele ţarului, până la 26 august când s-a decis exilarea lor în nordul extrem al Rusiei, la Pustoziorsk (reg. Arhanghelsk). Ca pedeapsă „suplimentară”, lui Epifanie şi Lazăr le-au fost tăiate limbile. A doua zi, toţi cei patru condamnaţi erau deja trimişi, sub o puternică escortă, să-şi ispăşească pedeapsa[20]. Toate aceste măsuri de apropiere a formelor de cult ruseşti de cele greceşti contemporane lor luate de patriarhul Nikon cu acordul ţarului nu au făcut altceva decât să îngreuneze activitatea clerului şi să creeze mari confuzii în rândul credincioşilor ortodocşi ruşi. Nepotrivirile dintre textele cărţilor editate chiar în timpul lui Nikon, modificările continue la care erau supuse rânduielile bisericeşti creau haos în timpul slujbelor şi erodau credinţa enoriaşilor în corectitudinea, onestitatea şi buna credinţă a celor care făcuseră schimbările, diminuând în ochii acestora credibilitatea textelor noilor cărţi. Înainte cu puţin de moartea ţarului Alexei Mihailovici, Nikon a fost transferat sub supraveghere mai strictă la Mănăstirea Kirilov din Belozersky. Deja după înmormântarea sa, au ajuns scrisorile celor patru Patriarhi răsăriteni prin care Nikon era absolvit de blestem, după Consiliul din 1666 şi i-a fost recunoscută demnitatea de Patriarh. Pe 30 ianuarie 1676 ţarul Alexei Mihailovici moare, iar din porunca ţarului Feodor Alexeevici, Nikita este adus în Mănăstirea Kirilov. Simpatia care i-o nutreau fostului Patriarh, mătuşile ţarului, şi mai ales ţariţa Tatiana, dar şi insistenţele fraţilor de la Mănăstirea Învierea au fost răsplătite.
Dintre problemele noi apărute în mediul starover care necesitau elaborarea unui răspuns bazat pe canoane, s-a distins cea a lipsei ierarhiei, mai precis a episcopilor, care potrivit învăţăturii creştine transmit harul şi continuitatea apostolică în Biserică. Astfel, potrivit canoanelor bisericeşti preoţii trebuie să se subordoneze episcopilor. Însă aceleaşi canoane cer preoţilor să refuze această subordonare dacă episcopii se abat de la credinţă, propovăduiesc erezii sau produc o schismă. De aceea, preoţii care nu au mai dat ascultare lui Nikon şi celorlalţi arhierei „care au trădat Biserica”, au procedat corect din punct de vedere canonic. Ei puteau oficia slujbe şi fără voia episcopului să săvârşească tainele bisericeşti şi alte necesităţi duhovniceşti. Dar ei nu puteau să-şi desemneze succesorii, întrucât acest drept revine numai episcopilor. Preoţii hirotonisiţi înaintea lui Nikon nu erau nemuritori, de aceea se punea problema de unde puteau lua noi preoţi. Astfel de probleme au existat şi în primele veacuri creştine. Au fost situaţii când Bisericile locale rămâneau fără episcopi ca urmare a căderii acestora în erezie. Aceşti episcopi continuau să slujească, să hirotonisească alţi episcopi, preoţi şi alţi clerici chiar şi în mediul eretic în care se aflau după părăsirea credinţei ortodoxe. Sinoadele ecumenice şi cele locale ale Bisericii Ortodoxe au stabilit ca episcopii, preoţii sau alţi clerici hirotonisiţi într-o biserică sau grupare eretică să fie primiţi în Biserica Ortodoxă în rangul pe care îl au, dacă se dezic de ereziile pe care le profesaseră anterior, considerând astfel valabilă hirotonia săvârşită de un episcop eretic[21]. Persecuţiile religioase nu încetează în Rusia pe întreaga perioada a secolului al XIX-lea. Prima revoluţie rusa aduce libertatea de conştiinţa. În octombrie 1905 sunt desigilate altarele bisericilor creştinilor ortodocşi de rit vechi şi trase primele clopote. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea sunt reluate cercetările ştiinţifice privind reforma religioasa înfăptuită de patriarhul Nikon în Rusia. „Doamne, cum de am putut permite nimicirea celei mai bune părţi din neamul nostru…Cum de am permis sa demolam capetele lor, iar noi sa ne rugăm în tihna lui Dumnezeu…Să nu recunoaştem vina noastră până în prezent…Dar nu vi se pare, ca până nu vom cere iertare de la staroveri şi nu ne unim, în Rusia nu va fi bine…”[22]. În momentul în care prigoana împotriva staroverilor a încetat (la începutul sec. al XX-lea, ţarul Nicolae al II-lea emite un decret în acest sens, iar in 1971 Soborul Bisericii oficiale Ruse ridică anatema aruncată asupra staroverilor, revenind la sentimente mai bune faţa de aceştia), staroverii din Rusia care nu acceptaseră ierarhia de Fantana Alba au înfiinţat in 1923 o ierarhie la Novozabkov (regiunea Breansk), prin ungerea cu Sfântul Mir a Arhiepiscopului Nicola, provenit din biserica nikoniana (modalitate similara ca cea prin care Ambrosie a devenit primul mitropolit al staroverilor). După cum spunea filozoful rus Nikolai Berdiaev, rădăcinile Revoluţiei bolşevice din 1917, trebuie căutate în raskol, schisma petrecută în Rusia secolului al XVII-lea, când cea mai bună şi cea mai viabilă parte a populaţiei ruse s-a opus guvernanţilor laici şi religioşi, iar acest „divorţ” istoric va fi perpetuat în scrierile şi în atitudinile de opoziţie ale intelectualităţii legate de popor timp de câteva secole[23]. Tema raskolului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea intră în vizorul filozofilor şi scriitorilor, care au încercat să explice acest fenomen de importanţă deosebită pentru istoria Rusiei, ce a avut drept consecinţă naşterea unei mişcări social-religioase foarte influente în societatea rusă: mişcarea staroverilor (a credincioşilor de rit vechi) – staroobrjadcestvo. Adepţii acesteia s-au răspândit, începând cu secolul al XVIII-lea, şi în ţările limitrofe Rusiei: Polonia, Imperiul Otoman, ţările Române sau Prusia, iar din secolul trecut îi întâlnim şi în Australia, SUA, Canada, America de Sud sau Italia. În ultimul timp, raskolul a devenit obiect de studiu şi pentru sociologi, etnografi sau folclorişti, interesaţi în special de aspectele ce ţin mai mult de sfera laicului din comunităţile de rit vechi.
Bibliografie:
1. N.F. Kapterev: „Patriarhul Nikon şi adversarii săi în problema corectării obiceiurilor”. Мoscova, 1887.
2. Curierul Rus. 1863. №4-6. Cap. VIII-XIV; 1864. №5; 1866. №5, 9; 1867, №2.
3. P.S. Smirnov: „Problemele interne ale rascolului”. Sankt Petersburg, 1898.
4. Alexandr Varona „Tragedia schismei ruse”, Editura Kriterion, Bucureşti, 2002.
5. „Răspunsurile Patriarhului Paisie al Constantinopoului la întrebările Patriarhului Moscovei şi a întregii Rusii – Nikon” , // ed. Literatură Creştină. Moscova. 1881.
6. S.A. Belokurov: „Adunarea cărţilor răsăritene de către Patriarhul Nikon”, Sankt Petersburg, 1999.
7. M.V. Zâzâchin: „Patriarhul Nikon”. Vol. 1—3.
8. „Prezentarea deciziilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse”. 1-4. Moscova 1994
9. F. Rgada: „Intenţiile Patriarhilor ruşi de la începuturi până în zilele noastre”. М., 1999.
10. Н. Ghibennet: „Investigaţiile istorice a acţiunilor Patriarhului Nikon”. Sankt Petersburg., 1882—1884. vol. 2.
11. „Activitatea Patriarhului Nikon”, editura comunităţii aghiografice. Sankt Petersburg, 1897.Nr. 123.
12. N.F. Kapterev: „ Caracterul atitudinii Rusiei faţă de estul ortodox în sec. XVI-XVII ”, ed. Moscova, 1914
13. P.N. Maliukov: „Eseuri despre Istoria culturii ruse” – Ed. Moscova 1994, vol.1
14. „Scrijal”. Moscova, 1992; Muretov, după originalul Grec al tabelelor lui Nikon, ed. Moscova, 1892.
15. „Istoria învăţăturilor politice şi juridice ale Rusiei în sec. XI-XX”. M 1995; Nomokanon. M., 1987.
16. N.F. Kapterev:„ Relaţiile Patriarhilor Ierusalimului cu conducerea Rusă. Ed.: Sankt Petersburg, 1895;
17. Profesorul Dobroklonsky: „Influenţa străină asupra propriilor acţiuni şi progrese înregistrate în Biserica Rusă” ed. Moscova 1893.
18. Документальныи фильм „ Земное и Небесное” часть шестая – Раскол.
19. http://ru.wikipedia.org/Никон_( Патриарх _Московский).
20. http://www.krugosvet.ru/enc/istoriya/NIKON.html
21. http://ru.wikipedia.org/wiki/Церковная_реформа_патриарха_Никона
22. http://www.rulex.ru/01140260.htm
23. http://www.sedmitza.ru/text/604465.html
24. http://www.tvspas.ru/video/detail.php?ID=3915
