Mari romani

Asa ne zis-a Eminescu II




De loc. Dacă cultura se joacă după scriitori, atunci vom trebui să constatăm, cu părere de rău, că Eliad şi Asachi ştiau de zece ori mai multă carte decît d-nii C.A. Roseti, Costinescu, Carada şi Fundescu, că Anton Pann era un scriitor cu mai mult talent şi mai de spirit decît o sută dintre ofticoşii cari fac astăzi ,,esprit” prin gazete, că singura comedie ,,Buna educaţie” a lui C. Bălăcescu e mai originală decît toate scrierile ale d-lui V. A Ureche la un loc apoi să nu uităm că de generaţia aceea a urgisiţilor boieri se ţine pleiada scriitorilor noştri celor mai buni: Alecsandri, C. Negruzzi, Bolintineanu, Donici, Bălcescu, ş.a., că oamenii ştiau o limbă frumoasă, vrednică şi înţeleasă de opincă ca şi de Vodă. Apoi exista autoritate şi ascultare. De ziceau Vodă un cuvînt era bun zis, iar azi…?
Azi porunceşte cîinelui, cîinele pisicii, pisica şoarecelui, iar şoarecele de coadă îşi atînă porunca.
Azi găseşti prin sate ordine ministeriale cărora nu li se dă nici o urmare, deşi d. primari au scris pe dînsele ,,se va urma în conformitate cu ordinele d-lui ministru”. Azi se împlinesc ordinele numai cînd d. prefect sau subprefect voiesc să se răzbune asupra unui conservator.
Statul e azi maşina prin mijlocul căreia cei laşi se răzbună asupra potrivnicilor lor politici.
Iată în ce hal am ajuns cu suveranitatea poporului, libertate, egalitate, fraternitate.
Apoi bune sunt? Bune numai au un cusur. Nu se potrivesc.

3. BĂTRÎNII ŞI TINERII

Cu greu pricepe o minte de rînd că nu este în lumea aceasta nici o stare de lucruri şi nici un adevăr social vecinic. Precum viaţa consistă din mişcare, aşa şi adevărul social, oglinda realităţii, este de-a pururi în mişcare. Ceea ce azi e adevăr, mîine e îndoielnic, şi pe roata acestei lumi nu suie şi coboară numai sorţile omeneşti, ci şi ideile. În această curgere obştească a împrejurărilor şi a oamenilor stă locului numai arta, adică, ciudat lucru, nu ceea ce e-n folosul oamenilor, ci ceea ce este spre petrecerea lor. Citim astăzi cu plăcere versurile bătrînului Omer cu care petreceau odată neamurile de ciobani din Grecia, şi imnele din Rig-Veda pe care păstorii Indiei le îndreptau luminei şi puterilor naturei. Pentru a le lăuda şi a cere de la dînsele iarbă şi turme de vite. Tot aşa privim cu plăcere plăsmuirile celui mai mare poet pe care l-au purtat pămîntul nostru, plăsmuirile lui Schakespeare, şi ne bucurăm de frumuseţea lor atîta, ba poate mai mult încă decît contimporanii lui, şi tot astfel privim statuele lui Fidias şi-ale lui Praxiteles, icoanele lui Rafael şi ascultăm muzica lui Palestrina. Tot astfel ne bucură portretul pe care-l face Grigore Ureche Vornicul lui Ştefan Voievod cel Mare, încît simţim şi astăzi plăcerea ce vrednic şi ce virtute de român a fost Măria Sa.
Dar nu tot astfel sunt gîndurile care ating folosul oamenilor, bunul lor trai şi petrecerea lor unul lîngă altul fără a se prigoni şi fără a-şi amărî viaţa ei în de ei.
Întroducînd legile cele mai perfecte şi mai frumoase într-o ţară în care nu se potrivesc, deci socotesc de rîpă, oricît de curat ţi-ar fi cugetul şi de bună inima. Şi de ce asta? Pentru că viu, e organic şi trebuie să te porţi cu el ca şi cu orice alt organism. Iar orice organic, se naşte, creşte şi se poate îmbolnăvi, se însănătoşeşte, moare chiar. Şi precum sunt deosebite soiuri de constituţii, tot aşa locuirea se face într-astfel, şi, pe cînd Stan se însănătoşează de o buruiană, Bran se îmbolnăveşte de dînsa şi mai rău.
Cum numim însă pe cei care zic că au descoperit o singură doftorie, pentru toate boalele din lume, un leac fără greş, care, de eşti nebun, te face cu minte, de-ai asurzit, te face s-auzi, în sfîrşit, orice-ai avea, pecingine, chelie, ciupituri de vărsat, degerătură, perdea la ochi, durere de măsele, tot cu o alifie te unge şi tot cu un praf te îndoapă.
Pe un asemenea doftor l-am numi şarlatan.
Ce să zicem acum de doftorii poporului românesc, care la toate neajunsurilor noastre tot c-un praf te îndoapă, care cine ştie de ce o fi bun?
Da’-i şoseaua rea, încît ţi se frînge caru-n drum? Libertate, egalitate şi fraternitate şi toate vor merge bine. Dar se înmulţesc datoriile publice? Libertate, egalitate şi fraternitate dă oamenilor şi s-or plăti. Da’-i şcoala rea, da’ nu ştiu profesorii carte, dar ţăranul sărăceşte, dar breslele dau înapoi, dar nu se face grîu, da’-i boală de vite?…Libertate, egalitate şi fraternitate, şi toate or merge bine ca prin minune.
Am arătat într-un rînd, că aceste prafuri şi alifii ale liberalilor le-am luat de ni-i acru sufletul de ele şi tot rău.
Or fi bune ele buruienile acestea pentru ceva, dar se vede că nu pentru ceea ce ne lipseşte tocmai nouă.
Să vedem acum cum au ajuns liberalii la reţeta lor, bună pentru toate boalele şi pentru nici una. În veacul trecut a fost în ţara franţuzească tărăboi mare pentru că statul încăpuse prin risipa curţii crăieşti într-atîtea datorii încît se introdusese monopolul pînă şi pentru vînzarea grîului. Ajunsese cuţitul la os prin mulţimea dărilor şi prin tot soiul de greutăţi pe capul oamenilor, încît nu mai era chip decît să dai cu parul şi, sau să scapi, sau să mori, decît să duci aşa viaţă.
La noi, Vodă Ştirbei, pleacă din domnie, lăsînd 16 milioane în vistieria ţării şi 3 milioane la cutiile satelor. Nu se potriveşte!
În Franţa toate dările erau date în antrepriză, şi antreprenorii storceau toate clasele societăţii, pentru a hrăni curtea cu trîntorii ei. La noi, dările se strîngeau mare parte de-a dreptul, iar Vodă era boier cu stare, care trăia de pe moşiile lui şi nici nu făcea vreun lux de-acătărea. Iar nu se potriveşte!
În Franţa locurile de judecători şi din armată se cumpărau cu bani, şi dreptatea asemenea, la noi fiecine, după cîtă carte învăţase şi minte avea, putea să ajungă alături cu coborîtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării. Iar nu se potriveşte! [După atîta libertate, egalitate şi fraternitate, astăzi judecătorii îşi cumpăr locurile iar noi cumpărăm de la ei dreptatea, dar numai cine are destui bani să-i mulţumească!]
În Franţa nemulţumirea era la culme căci fiecăruia îi trebuia mai mult decît avea. Luxul şi modele istoveau averile cele mari. La noi, boierul moştenea o blană de samur de la străbunul său, un sal turcesc de la bunu-său, un antereu de citarea de la tată-său, avînd de gând să le lase toate şi nepotu-său, ca să se fudulească şi el cu dînsele şi fiecare avea strînsură pentru iarnă şi parale albe pentru zile negre; c-un cuvînt fiecare avea mai mult decît îi trebuia, căci pe atunci toată ţara era ,,conservatoare”. Iar nu se potriveşte!
Oare ce făcuseră moşnegii ca să merite urgia liberalilor? Ce să facă? Ia pe cît îi ajunsese şi pe ei capul. Biserici, mănăstiri, şcoli, spitale, fîntîni, poduri, să li se pomenească şi lor numele cînd va creşte iarba pe deasupra lor…şi încă una, pe care mai că era s-o uit. Mulţi din ei au scos punga din buzunar şi au trimis pe băieţii ce li se păreau mai isteţi ,,înlăuntru”, ca să înveţe carte să se procopsească spre fericirea neamului. Şi-au crescut şerpi în sîn cu alte cuvinte.
Căci acest tineret s-au fost dus într-o ţară bolnavă în privinţa vieţii sociale. Clasele superioare putred de bogate au ajuns acolo la o rafinare de plăceri nemaipomenită în alte colţuri ale pămîntului, producerile sănătoase în literatură şi artă făcuseră loc picanteriilor de tot soiul, în sfîrşit orişice era mai căutat decît apa limpede şi răcoritoare de izvor. Apă cu parfum, apă cu zahăr, apă cu migdale, apă cu otravă, tot ce pofteşti numai apă de izvor nu. Acolo, în loc să-nveţe lucruri folositoare, adică cum se ară şi samănă mai cu spor, cum faci pe copii să priceapă mai bine cartea, cum se lecuieşte o durere de stomac, cum se ţese pînza şi se toarce inul, cum se fac talpe trainice la cisme şi alte lucruri folositoare de acest soi, s-au pus aproape toţi pe politică , să afle adică şi să descopere cum se fericesc neamurile şi cum se pun la cale ţările, adică au adunat multă învăţătură din ,,Figaro”, ,,Petite Republique Française” şi, cu capul ol şi punga item, s-au întors rînduri-rînduri în ţară ca să ne puie la cale. Această tinerime veselă şi uşoară, trăieşte în România şi se trezeşte în Franţa, trăieşte într-o ţară săracă şi au deprins cu toate acestea obiceiurile bogatei clase de mijloc din Franţa, are trebuinţe de milionari şi bani mai puţini decît cinstita breaslă a ciobotarilor din acele ţări. Acest tineret ce se caracterizează printr-o rară lipsă de pietate faţă cu nestrămutata vrednicie a lucrurilor strămoşeşti, vorbind o păsărească coruptă în locul frumoasei limbi a strămoşilor, măsurînd oamenii şi împrejurările cu capul lor strîmt şi dezaprobînd tot ceea ce nu încape în cele 75 de dramuri de creier cu care i-a-nzestrat răutăcioasa natură, acest tineret, zic, a deprins ariile teatrelor de mahala din Paris şi, înarmat cu această vastă ştiinţă, vine la noi cu pretenţia de a trece de a doua zi între deputaţi, miniştri, profesori de universitate, membri la Societatea Academică şi cum se mai cheamă acele mii de forme goale cu care se îmbracă bulgărimea de la marginea Dăunării!
Căci cei mai mulţi din aceşti lăudaţi tineri sunt feciori de greci şi bulgari aşezaţi în această ţară şi au urmat întru românizarea lor următorul recept: ia un băiat de bulgar, trimite-l la Paris şi rezultatul chimic e un june ,,român”. Pe la 1840, Eliad bătrînul, pe cînd încă nu se numea ,,Heliade-Rădulesco” adică pe cînd încă nu-l ameţise atmosfera Parisului, scrie marelui ban M. Ghica următoarele: ,,Sunt tată de familie, n-am unde să-mi cresc copiii decît în aceste aşezăminte, (ale ţării) pentru că, şi de-aş avea mijloace a-i creşte aiurea, planul meu nu este ca eu să-i cresc străineşte şi apoi ei să trăiască româneşte, voi să fac din ei români şi trebuie să ştie cele româneşti şi legi şi obiceiuri. Ticăloşi au fost părinţii şi ticăloşi fii care orbeşte s-au crescut pentru ,,alt veac” şi pentru ,,altă ţară” şi au trăit apoi în ,,alt veac” şi în ,,altă ţară”.
În mod precis abia se poate arăta ce lipseşte acestor indivizi pe care geograficeşte, şi pentru că ei o spun, îi numim români. Le lipseşte simţul ,,istoric”, ei se ţin de naţia românească prin împrejurarea că s-au născut pe cutare bucată de pământ, nu prin limbă, obiceiuri, sau manieră de a vedea.
Astfel vin pătură după pătură în ţara noastră, cu ideile cele mai ciudate, scoase din cafenelele franţuzeşti sau din scrierile lui Saint-Simon şi ale altor scriitori ce nu erau în toate minţile iar formele vieţii noastre de astăzi au ieşit din aceste capete sucite care cred că în lume poate exista adevăr absolut şi că ce se povesteşte în Franţa se potriveşte şi la noi. Cînd au sosit la graniţă, bătrînii-i aşteptau cu masa-ntinsă şi cu lumînări aprinse, habar n-aveau de ce-i aşteaptă şi de ce belea şi-au adus pe cap. Bucuria lor că venise atîţea băieţi tobă de carte scoşi ca din cutie şi frumoşi nevoie mare!
Dar ce să vezi? În loc să le sărute mîinle şi să le mulţumească, ei se fac de către pădure şi încep cu libertatea, egalitatea, fraternitatea şi suveranitatea, încît bătrînii-şi pierd cu totul călindarul. Parcă se pornise morile de pe apa Siretului. Şi le povesteau cîte în lună şi în soare, cîţi cai verzi pe pereţi toţi, cu un cuvînt cîte prăpăstii toate. Cum să nu-i ameţească? Cap de creştin era acela, unde se mai pomenise atîtea asupra lui? Apoi s-au pus pe iscodit porecle bătrînilor. Ba strigoi, ba baccele, ba cioroi, ba retrograzi, ba cîte altele toate, pînă ce au ajuns să le zică: că nu mai sunt nici români, că numai d-lor care ştiu pe Saint-Simon pe de rost, sunt români iar bătrînii sunt altă mîncare. Vorba ceea: nu crede ceea ce vezi cu ochii, crede ceea ce-ţi zic eu! Şi, cu toate acestei ei nu fuseseră decît numai români. De aceea, în dreptul vorbind, nici nu pricepeau bine acuzarea ce li se făcea. Neam de neamul lor trăind în ţară, nepricepînd altă limbă decît cea românească, închinîndu-se în această limbă, vorbind cum se vorbeşte cu temei şi sănătos, ci auzind –ţiunile, şi –ţionile, imperatorele, redaptorele, admisibilile, şi propriamentele, au gîndit în gîndul lor: ,,De, frate, noi om fi fost proşti. Noi socotim că, dacă ştim ceaslovul şi psaltirea, cum se ară gospodăreşte un ogor, cum se cresc vite şi cum se strîng banii, apoi ştim multe. Da’ ia auzi-i, că nu ştim nici măcar româneşte”. Şi în loc să ia biciul din cui să le arate cum li-i popa lor, au zis: ,,De, dragii moşului aşa o fi. N-om fi ştiind nici româneşte…Dar de acum mult au fost, puţin au rămas, şi în locul nostru voi veţi stăpîni lumea şi veţi orîndui-o cum vă va plăcea vouă”. Şi, luîndu-şi ziua bună de la lume ca de la cel codru verde, s-au strecurat acolo unde nu le mai zice nimeni că au fost răi români, mai fericiţi decît noi, care am fost meniţi să ajungem zilele acestea de ticăloşie, în care ţara se înstrăinează pe zi ce merge în gîndire şi-n avutul ei, şi cînd toţi se fălesc de a fi români fără a mai fi. Uimitoarea putere a frazelor, împrejurarea că mulţi dintre liberali erau chiar copii de-ai lor, care aşteptau numai ca ei să închidă ochii pentru ca să bată la tălpi averea moştenită, credinţa că cei ce venise tobă de carte ar fi mai folositori decît dînşii, patriotismul lor dintotdeuna încercat şi dovedit prin cinci veacuri de cînd au stătut stîlpi acestei ţări, i-au făcut să tacă molcum şi să se retragă din viaţa publică fără zgomot, fără opoziţie, fără mînie.
I-au tras liberalii pe sfoară, cum îi trăsese cu un veac şi ceva înainte fanariotul Mavrocordat. Acest domn şiret nu putea pune biruri pe ţărani pentru că erau vecini şi cisla, care-i ajungea pentru plata dării către Poartă, prea puţin mai ieşea. Ce va fi fost vecinătatea aceea nu ştim bine nici astăzi, dar, tocmai pentru că n-o ştim, ni se pare că trebuie să fi fost o măsură luată de Domni, după vremi de mare turburare şi de invazii, ca să statornicească oamenii, să nu umble din loc în loc cu bejenia. De-ar fi fost vreun rău pe capul oamenilor ne-o spuneau cronicarii, care totdeauna revarsă cuvinte de mînie asupra orînduielilor ce asupreau norodul. Precum liberalii le ziceau boierilor ,,strigoi” şi alte celea, asemenea le-au zis şi domnul fanariot că sunt vînzători de sclavi, tirani, etc. şi le-au luat ochii, încît ei s-au adunat şi, cu mitropolit în frunte, au ridicat vecinătatea şi s-au legat cu jurămînt că neam de neamul lor, n-a mai înfiinţa-o.
Atît au şi aşteptat domnul.
Nemaifiind oameni boiereşti erau a nimănuia şi de a doua zi le-a pus biruri ce nu le-au mai avut niciodată, biruri pe care apoi le-au încincit şi înzecit preste cîţiva ani.
Şi, ca şi la începutul veacului trecut, urmările bunei lor credinţe au fost cumplite. Bătrînii aveau gură de lup şi inimă de miel;au venit liberalii cu gura de miel, plină de cuvinte amăgitoare, dar cu inima de lup. Ce-au făcut vom vedea mai pe urmă.

4. ILUSTRAŢII ADMINISTRATIVE

Dacă i-au apucat liberalii pe boieri înainte, se-nţelege că opinia publică din ţară s-ar porni asupra lor.
Nu înţelegea nimenea atunci la noi, şi abia acum au început să înţeleagă pe ici pe colo, că temeiul unui stat e munca, şi nu legile.
Nu înţelegea aproape nimeni, că bogăţia unui popor stă, nici în bani ci iarăşi în muncă.
Banul ,,reprezentează” numai munca, nu este ea însăşi, şi, aducînd bani mulţi cu ciubărul într-o ţară în care munca lipseşte, veri ajunge să plăteşti o zi de lucru cu un napoleon, o pereche de cisme cu cinci, şi-acolo tot povestea veche, adică tot sărac, dovadă ţările cu mine de aur din America. Căci dintre cel ce cîştigă 10 şi cheltuieşte 11 şi cel ce cîştigă 12 şi cheltuieşte 1, acest din urmă e cel bogat, iar cel dintîi e sărac. Apoi se mai răspîndise încă o părere greşită, care era, ba mai este încă aproape generală, că ţara noastră e cumplit de bogată şi că poţi cheltui din greu, ea tot o să aibă de unde plăti.
Nu-nţelegea nimeni că bogăţia nu este în aer sau pământ, ci în braţe şi că, unde lipsesc braţele sau calitatea producţiei e proastă, nu poate fi nici vorbă măcar de ţară bogată.
Deci în ţară săracă am voit să introducem de-a gata toate formele civilizaţiei apusene.
Trebuie şcoli. Prin ce le putem înfiinţa? După cum am spus, buruiana noastră de leac – prin muncă. Trebuie ca şcoalele puţine, cîte erau, să se ridice la cel mai înalt grad de dezvoltare cu putinţă, precum se începuse treaba în vremea în care d-nii Laurian, M. Cogălniceanu ş.a. nu erau decît simpli profesori de liceu. Pentru atîta treabă erau şi buni. Generaţia ce le-ar fi urmat ar fi făcut altele mai bune şi mai multe şi, în treizeci de ani cît sunt de atunci, aveam astăzi şcoli destul de multe şi bune şi o generaţie sănătoasă care ar şti să gîndească limpede şi cu temei şi să-nşire două cuvinte potrivite pe hîrtie. Aceasta ar fi fost calea de dezvoltare prin muncă. Am luat calea contrară. Pe vechii profesori de liceu i-am prefăcut în profesori de universitate, deşi nu se potriveau de loc, căci nu se ocupase toată viaţa c-un singur obiect, apoi am făcut o mulţime de şcoli secundare, pe care le-am umplut cu care cum ne-au ieşit înainte, apoi mii de şcoli primare, la numirea personalului cărora chiar de cap ne-am făcut. Afirmăm că sunt sute de învăţători care nu ştiu să despartă cuvintele unul de altul, nici să puie punct şi virgulă unde trebuie. Nu mai pomenim de sintaxă sau de ortografie, căci în privirea aceasta e vavilonie curată, şi fiecine crede că poate scrie cum îi place.
Ne-au trebuit o administraţie mai bună. Boierii – îşi procopseau vechilii de moşie făcîdu-i zapcii. Rău şi fără cale, n-o tăgăduim, dar ce au făcut liberalii? Au numit pe orişicine, numai să fi ştiut a înnoda două slove, adică tot pe acei vechili, numai că le dădură dreptul de a juca pe autoritatea statului faţă de foştii lor stăpîni. Ce treabă avea însă zapciul vechi? Să îngrijească ca oamenii să-şi semene toţi pămîntul, să depuie partea lor în coşurile de rezervă şi din cînd în cînd, îi mai scotea şi cîte un drum a cărui facere o poruncise domnia.
Bun, rău – atîta treabă ştia să facă.
Dar se mai potriveau ei cu noua stare de lucruri, cu cerinţe mai mari? Cîtu-i lumea şi pămîntul nu. Căci fiind astăzi omul liber de a nu ţinea coşare de rezervă şi de a nu-şi semăna ogorul propriu, adică liber de a muri de foame cît i-a plăcea, subprefectul, care azi nu are o idee mai clară de ceea ce trebuie să facă decît profesorul lui, nu mai are nici o treabă, ci e curat un agent de corespondenţă între prefectură şi primării, iar prefectura este un biurou de corespondenţă între minister şi subprefecturi, şi în linie din urmă, primăria e un biurou de corespondenţă între autorităţi şi particulari, o treabă pe care serviciul poştal o îndeplineşte mai bine şi mai repede. Afară de aceasta mai sunt încă ceva, agenţi electorali faţă de care îşi vînd votul.
Li s-au luat atribuţiunile simple pe care le aveau zapcii vechi şi li s-au dat altele, pe care nu le pricepeau deloc, căci administraţia este o ştiinţă, iar subprefectul de azi nu ştie mai mult decît a scrie neortografic şi a încurca slovele pe hîrtie fără a şti ce zice într-însele.
A administra? Dar întrebatu-s-au vreunul din geniile universitare ale liberalismului ce va să zică a administra? Ce va să zică bunăstarea populaţiunii ca pe un lucru încredinţat înţelepciunii şi vegherii sale? Să gîndeşti pentru cel ce nu gîndeşte, să pui la cumpănă dările comunale, să le deschizi oamenilor ochii ca să nu puie dări peste dări, ba butucărit, ba stupărit, ba văcărit ba cîte comedii toate îi trec primarului pentru a stoarce şi cea din urmă picătură de sînge din ţăran?
Ce era mai firesc decît ca liberalii să se întrebe ce înseamnă a administra? Îndată ce ar fi făcut această întrebare ar fi văzut ce gingaş lucru e administraţia şi cît de necesar ca un subprefect să ştie atîta carte cît şi un profesor de administraţie şi de economie politică, şi pe lîngă aceasta îi trebuie şi o deprindere cu locul în care trăieşte, pentru a şti să implice ceea ce ştie.
Excepţie făcînd de ţara noastră, administratorul pretutindenea, e un adevărat părinte al populaţiei rurale. El are să judece cînd scade populaţia, de ce scade cînd dă îndărăt producţia, de ce dă; cînd e un drum de făcut, pe unde să-l facă; cînd e o şcoală de înfiinţat unde s-o aşeze mai cu folos, şi în sfîrşit el e autoritatea care cu vorbă bună poate convinge pe ţăran că trebuie să aleagă de primar în sat pe cel mai harnic, mai de treabă şi mai cuminte român, iar nu pe cel mai hărţăgos, mai bun de gură şi mai rău de treabă; el vede dacă notarul şi învăţătorul ştie carte şi dacă popa îşi vede de biserică ş. a. m. d. Pentru sarcina de subprefect se cere atîta ştiinţă, atîta dezinteresare, atîta patriotism şi cît le poate avea numai un om cu multă şi temeinică cultură. Cum că vor fi şi între cei de azi oameni cumsecade admitem, dar, în orice caz, o cultură temeinică şi o experienţă lungă sunt o garanţie mai mare decît nici o cultură şi nici o experienţă.
Dar fiindcă la aproape toate posturile din ţară poate aspira orice cenuşer, de aceea fiecine care a-nvăţat două buchii lasă plugul, cotul şi calupul în ştirea lui Dumnezeu şi rîvneşte a se face roată la carul statului. S-au făcut ei, nu-i vorbă, mii de locuri în care să încapă, dar nu-i încape pe toţi, încît acum au de gând să mai scoată la maidan alt moft, descentralizarea şi efectivizarea funcţionarilor publici, ce, cel puţin pe rînd, să încapă în pita lui Vodă, adică vor să creeze un guvern de zece ori mai scump, c-un personal de zece ori mai numeros şi mai netrebnic decît cel de azi, care să se schimbe din trei în trei ani şi să se sature toţi, căci numai cu libertatea, egalitatea şi fraternitatea sadea nu se cîrpesc toate coatele rupte. Dar să nu uităm vorba. Oamenii care nu ştiu scrie şi citi sunt mulţi în ţara noastră şi vor fi din ce în ce mai mulţi. Toţi au dreptul de a fi funcţionari ai statului sub diferite forme şi toţi aspiră ca măcar subprefecţi să li se dea Dumnezeu să ajungă.
De acolo au interes ca liberalii să vie la guvernul central, pentru c-atunci se mătură ţara de la un capăt pînă la altul, atunci e vremea ca un avocat fără pricini să se facă director de şcoală secundară, un altul primar de oraş, iar al treilea revizor de şcoale, un al patrulea prefect. Dar odată intraţi în pîine ei au interes să ţie mult guvernul liberal şi, fiindcă aceasta atîrnă de Camere, deci de alegeri, ei se fac luntre şi punte ca să-şi scoată prietenii deputaţi. Dar prietenii în mare parte sunt sau ei înşişi arendaşi ai statului, sau rude cu arendaşii, sau antreprenori de lucrări publice, sau advocaţi de antreprenori, sau au procese cu statul, deci caută să fie aleşi, ca să tremure miniştrii de dînşii şi să le facă treburile. Băcanul, negustorul, preotul care nu ştiu istoriile astea, îşi dau votul pentru că ,,libertatea” e în primejdie şi mai ales pentru că liberalii promit totdeauna că nu se va mai plăti nici o dare; nici timbru n-are să mai fie în vremea lor, nici capitaţie, nici monopol de tutun, nici armată, nici dări pe băuturile spirtoase, ci numai posturi multe, în care să încapă toţi, şi Paştele Domnului, Paştele libertăţii de la un capăt al ţării la altul.
Asa ne zis-a Eminescu III




Acuma, cumu-i omul, de se gîndeşte mai întîi la sine, el nu vede legăturile în care stau toate lucrurile cu munca şi punga lui, nu vede că toţi liberalii nu speculează decît să trăiască de la dînsul, pentru că nu au nimic şi nu ştiu nimic, ci crede ci-i spun gazetele, care ies ca ciupercile asupra alegerilor şi tipografii jidoveşti, tipărite pe datorie, şi astfel omul, besmeticit, alege cinstitele obraze propuse şi se-ncheagă Camera liberală.
Acum adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întîi, toţi din guvernul trecut, fie miniştri, fie funcţionari, au fost cel puţin hoţi, stabilesc d-nia lor. De aceea, proces tuturor, iar funcţionarilor – destituirea. Dacă unui nu-i găseşti nici măcar cusurul pe care-l are soarele şi dacă are mai multă ştiinţă decum s-ar cere pentru serviciul lui, îi desfiinţezi deocamdată postul pentru că trebuie făcute economii, apoi reînfiinţezi cînd ţara e iar bogată şi-ţi pui ciracul în locul găsit vacant, ca din întîmplare.
În predmetul alegerilor li se face primarilor cu ochiul de a proteja la muncile agricole pe cei ce ţin cu guvernul, pe rudele miniştrilor şi prefecţilor, iar la ceilalţi rechiziţii şi percheziţii şi ordin verbal, ca nu cumva ţăranul să le lucreze pe moşie. Pentru acest scop se desfiinţează legea tocmelilor, pentru ca cei ce au dat bani ţăranilor să n-aibă lucrători, iar cei ce n-au dat să-i angajeze cu te miri şi mai nimica, cu înscrisurile pline de clauze penale, pe care apoi tot subprefectul liberal le judecă în absenţa împricinatului ţăran şi-l condamnă să-i dea arendaşului liberal pînă şi cenuşa din vatră.
Familii ultraliberale s-au deprins şi cu treaba asta. Au tras la sorţi, să vadă care dintre ei să fie ,,conservator” şi apoi acela face treaba celorlalţi cîndu-s conservatorii la putere, iar restul roşilor face trebile celui unul cînd sunt liberalii la putere.
Şi astfel mii de oameni rîvnesc în ţara aceasta să capete avere şi onoruri pe calea statului sau cel puţin să trăiască de la dînsul. Prin ideea curat negativă a libertăţii, care nu însemnează nicăieri alta decît să nu fiu oprit de a munci, adică de a produce bunuri reale, liberalii din România au ajuns la ideea pozitivă că libertatea trebuie să le dea şi de mîncare şi încălţăminte şi lux şi tot ce le pofteşte inima, iar clasele muritoare?…Pe apa Sîmbetei neagră! Cît lumea n-avem să trăim, nu-i aşa? Cît vom trăi, să ne curgă laptele-n păsat…După aceea, bun e Dumnezeu şi va avea grijă de clasele pe care le sărăcim şi le stoarcem.
Aceasta e liberalismul la noi în ţară. Cei care nu sunt nimic, nu reprezintă nimic, şi nu au nimic formează o societate pe acţii(un abonament la ,,Românul” sau la ,,Telegraful”), formează apoi comitete prin judeţe, un fel de filiale, cu liste exacte a domeniilor statului şi-a funcţiilor existente, deschid jurnale în care arată ,,naţiunii suverane” că libertatea e în pericol, amăgesc mulţimea, care totdeauna se luptă cu greutatea vieţii, făcînd-o să creadă că ei sunt mîntuirea, fac alegerile şi-apoi, cînd ajung sus…ţin-te bine. [Astăzi este la fel, numai că pe lîngă liberali au mai apărut şi alte cete de prădători ce-şi spun social-democraţi sau democraţi-liberali, dar toţi sunt o apă şi-un pămînt]
De la un capăt al ţării pînă la altul se corupe orice simţire curată, orice om onest. Ici unul e aruncat pe uliţi cu o familie grea, pe care o ţinea de pe o zi pe alta cu leafa lui, pentru ca să vadă pus în locul lui pe un om care ştie tot atîta sau şi mai puţin decît dînsul; dincolo un arendaş, e dat afară de pe moşia statului, pentru că, deşi are o avere întreagă băgată în semănături, n-a plătit la termen şi un deputat vrea să ia moşia cu preţul jumătate şi să se folosească de semănăturile omului…şi tot aşa in infinitum.
Conservatorii au încercat ani îndelungaţi de zile a cîrpi o clădire a cărei temelie chiar e o mare greşeală. Astfel i-am văzut că înspăimîntaţi de delapidările de bani publici, de plastografii liberale ş.a. au botezat crimele delicte, ca să vie înaintea tribunalelor, adică înaintea unor oameni care aveau conştiinţa crimelor, au voit să reducă prefecturile, au redus primăriile la sate, pentru a putea controla mai de aproape pe primari, notari şi perceptori, erau pe calea de-a înfiinţa şcoli reale şi de meserii în care să intre progenitura acestei generaţii corupte şi să-nveţe ceva cu care să se poată hrăni…Aş! De-a doua zi cum au venit liberalii, au suflat în ele şi au dispărut ca şi cînd n-ar fi fost de cînd lumea.
De cîte ori le arăţi toate isprăvile zic: ,,Apoi noi n-am fost decît foarte puţin la guvernare”. Dar un palat zidit în zece ani se strică în două zile, d-nii mei, şi dac-aţi fost în stare să treceţi într-o bună dimineaţă cu buretele preste toată dezvoltarea istorică a ţărilor, cu atît mai mult veţi izbuti întru aceasta, neavînd de risipit decît reparaturile făcute cu greu de conservatori.

5. ABECEDARUL ECONOMIC

De cîte ori un creştin s-apucă la noi să scrie un rînd ca să lumineze neamul – presa este lumina, după cum zid d-nia lor– de atîtea ori pune mîna-n raft şi scoate la iveală o carte nemţească sau una franţuzească şi răsfoieşte pînă ce găseşte ce-i trebuie. Precum ni s-aduc toate d-a gata din străinătate şi n-avem alt chin decît să băgăm mîinile în mînecile paltonului venit de la Viena şi piciorul în cizma pariziană, fără a ne preocupa mai departe din cîte elemente economice se compun lucrurile, tot astfel facem şi cu cunoştinţele; le luăm frumos din cărţi străine, le aşternem pe hîrtie în limbă păsărească şi facem ca negustorul care nu-şi dă seama de unde-i vine marfa, numai să se treacă. Chiar învăţaţii noştri cînd vor să polemizeze, polemizează cu citate. Cutare minune a străinătăţii, d. X sau Y, a vorbit cutare lucru, deci trebuie să fie neapărat adevărat şi să se potrivească, pentru că au ieşit dintr-o minunată morişcă de creier. Să fie d. X sănătos, împreună cu toată casa, dar de se potriveşte, e altă discuţie.
La gazetarii români, mai ales la cei liberali, lucru e şi mai simplu. Îşi pune mai întîi degetul în gură şi vede cîte ,,cuvinte” îi vin în minte. La chemarea aceasta se deschide dicţionarul nepaginat al capului, compus din prea puţine file, pe care stau scrise libertate, egalitate, fraternitate, suveranitate şi alte cuvinte tot cu atîta cuprins material şi după aceea le-nşiră, mai puind pe la soroace şi cîte un Ştefan sau Mihai Viteazul, din buzunările cărora scoatem ce ne pofteşte inima.
Bietul Ştefan Vodă! El ştia să facă fărîme pe turci, tătari, leşi şi unguri, ştia niţică slavonească, avea mai multe rînduri de neveste, bea bine la vin vechi de Cornar şi din cînd în cînd tăia capul vreunui boier sau nasul vreunui prinţ tătărăsc. Apoi descăleca tîrguri de-a lungul rîurilor, dăruia panţirilor şi dărăbanilor locuri bune pentru păşunare, hergheliilor de cai moldoveneşti, a turmelor de oi şi de vite albe, făcea mănăstiri şi biserici, şi apoi iar bătea turcii, şi iar descăleca tîrguri şi iar se însura, pînă ce şi-au închis ochii în cetate la Suceava şi l-au îngropat cu cinste la mănăstirea Putnei. Ce-şi bătea el capul cu idei cum le au d-alde gazetari de-ai noştri, ce ştia el de subţietura de minte din vremea de astăzi!
Pînă la fanarioţi n-am avut cod, semn că nici trebuia. Ce-i drept şi ce-i strîmb ştia fiecare din obiceiul pămîntului şi judecată multă nu se încăpea. Ţară săracă, stăpînire puţină, biruri mai de loc, cară cu două oişti, să se poată înjuga boii la venirea tătarilor şi dintr-o parte şi dintr-alta, după cum l-apuca pe om vremea pe cale de munte, case de vălătuci acoperite cu paie, pentru a li se da foc la călcarea duşmanului, ba se da foc ierbei şi se-nveninau fîntînile, pentru ca să moară duşmanii de flămîngiune şi de secetă, iar oamenii se trăgeau la munte şi lăsau cîmpul limpede în urma lor, pînă ce venea Vodă de-i amăgea pe duşmani prin glas de buciume în văi şi prin codri, şi-apoi vai de capul lor! Îi mersese vestea voivodului românesc şi moldovenilor că nu deprinşi a sta pe saltea turcească, ci sunt totdeauna gata de război, oameni vîrtoşi, care nu ştiu multă carte dar au multă minte sănătoasă, averi mari iar n-au, dar nici săraci nu sunt. Şi tot astfel au fost pînă în vremea noastră, pînă la Regulament, cea dintîi legiuire importantă şi plăsmuită. Românii au fost popor de ciobani şi, dacă voieşte cineva o dovadă anatomică despre aceasta, care să se potrivească pe deplin cu teoria lui Darwin, n-are decît să se uite la picioarele şi la mîinile lui. El are mîini şi picioare mici, pe cînd naţiile care muncesc mult au mîinile şi picioarele mari.
De acolo multele tipuri frumoase în părţile unde ai noştri n-au avut amestec cu nimenea, de acolo cuminţenia românului, care ca cioban au avut multă vreme ca să se ocupe cu sine însuşi, de acolo limba statornică şi plină de figuri, de acolo simtămîntul adînc pentru frumuseţile naturii, prietenia lui cu codrul, cu calul frumos, cu turmele bogate, de acolo poveşti, cîntece, legende, c-un cuvînt de acolo un popor plin de originalitate de o feciorească putere formată prin o muncă plăcută, fără trudă, de acolo însă şi nepăsarea lui pentru forme de civilizaţie care nu i se lipesc de suflet şi n-au răsărit din inima lui.
Au venit grecii ş-au domnit o sută de ani. Cînd au ieşit din ţară nici urmă n-a mai rămas prin sate. Parc-a fost trecut cu buretele peste kolakiile şi bizantinismul acestor damblagii. Poporul nostru, au rămas nepăsător la reformele greceşti, ruseşti, franţuzeşti şi nu-şi dă nici azi bucuros copii la şcoală, pentru că simte ce soi de şcoli avem.
Ci înainte acest sentiment de sănătoasă barbarie era predominant. Radu Vodă cel Mare adusese în ţară pe sf. Nifon patriarhul, ca să ne puie la cale. Se-ntreba şi el ce-o mai fi civilizaţia şi voia s-o vadă cu ochii. Dar sfîntul, venind, începu să dea sfaturi pentru schimbarea legilor şi obiceiurilor, pentru introducerea paragrafelor ş.a. încît Vodă-i zice într-o zi: ,,Ia slăbeşte-ne popo că ne strici obiceiurile”. Sfînt, nesfînt, vedea el pe cine nu văzuse de nu pleca în ţara cui l-au fost avut!
Acesta-i sentimentul oricărui popor sănătos căruia-i propui să-i altoieşti ramuri străine pe cînd el e dispus a-şi produce ramurile sale proprii şi frunzele sale proprii încet şi în mod firesc. Ce ar zice liberalii de la noi dacă le-am spune că, pe cînd ei introduc istorii franţuzeşti în instituţii, limbă şi datini, tot pe atunci în Rusia de amiazăzi se introducea pe zi ce merge datinile româneşti printre malorosieni, care au îndrăgit felul de a fi al românului?
Dar aici se iveşte totodată întrebarea: ce i-au putut veni la minte de a introduce toate formele costisitoare ale apusului într-o ţară agricolizată, abia pe la 1830? Oare crezut-au reformatorii că lucrurile acestea nu vor ţinea bani? Şi dacă ştiau că vor ţinea, n-au ştiut de unde, cum şi cine îi va plăti? Nu ştia absolut nimenea cum stat, armată, biserică, cultură, c-un cuvînt tot ce e comun al naţiei, se plăteşte numai şi numai din prisosul gospodăriei private, cum că din acest prisos se hrănesc toate formele civilizaţiei şi că, dacă istoveşti pre aceasta, atunci începi a mînca însuşi capitalul de muncă al oamenilor, condiţiile existenţei lor private, şi-i ucizi economic, deci trupeşte şi sufleteşte?
Apoi de ce munceşte omul? Ca să aibă el din ce trăi. Dacă ascultă vioara sau petrece sărbătorile, cheltuieşte prisosul timpului şi banilor lui, nu însă ceea ce-i trebuie pentru ca să-şi ţie sufletul lui ş-al copiilor. Dar puterea fizică a uni om e restrînsă, căci natura n-au făcut calculul că această putere va avea de hrănit din prisosul ei liberali, advocaţi, pierde-vară şi alte soiuri de paraziţi, ci i-au dat fiecăruia atîta putere ca să se poată ţine bine şi să mai pună şi ceva la o parte, pentru ca mîine să poată reîncepe munca cu mijloace mai multe. Va să zică prisosul pe care muncitorul în poate pune la dispoziţia civilizaţiei şi a junilor crescuţi la Paris e foarte mic.
Dl. C. A. Rosetti, în cuvîntul său de la circ, vorbea cu dispreţ despre calitatea cea mai bună care o aveau boierii. ,,Ţara? –întreba d-lui – 40 de boieri mari, 40 de boieri mici iată ţara pe cînd eram eu tînăr”. Ţinem seamă de aceste cuvinte. Ţara n-avea pe umerii ei decît 80 de oameni care umblau cu zilele în palmă şi ţineau neatîrnarea ţării prin isteţie şi adesea prin sacrificiul persoanei sau al averii lor, adică compensau pe deplin munca socială care-i purta.
Astăzi avem zeci de mii de liberali care nici umblă cu zilele-n palmă, pentru că nici turc, nici leah, nici ungur nu caută să-i taie, nici de vreun duh aşa de subţire nu se bucură, nici compensează prin ceva muncă socială, pe care o istovesc din rădăcini, mîncînd chiar condiţiile de existenţă a claselor producătoare, nu prisosul lor.
Moţul din Ardeal e un negustor foarte cuminte, lui nu-i trebuie la negoţ nici un fel de samsar, nici chiar banul. El face ciubere şi doniţe, trece în Ţara Ungurească şi nu se mai încurcă, ci le schimbă de-a dreptul pe…grîu. Atîtea doniţe de grîu pe o doniţă de lemn, atîtea ciubere de grîu pe un ciubăr de lemn. Dacă am face şi noi socoteala moţului din Ardeal am zice: Atîtea mii de chile de grîu ne ţine o chilă de fraze liberale, atîtea chile ne ţin mărfurile importate din străinătate, atîtea chile ne ţin tinerii de-şi pierd vremea prin străini, atîtea mii de chile ne ţine Constituţia, atîtea ne ţin legile franţuzeşti, cu un cuvînt toate liberalismurile. Prisoasele economiilor individuale construiesc o sumă certă. Dacă vei hrăni cu ele cîteva mii de stîrpituri liberale, de unde îţi mai rămîn condiţii pentru întreţinerea unei culturi sănătoase şi temeinice? Două sute de nebuni mănîncă desigur mai mult decît un singur înţelept.
Deci abecedarul nostru economic zice:
Natura i-a dat omului putere mărginită, socotită numai pentru a se ţinea pe sine şi familia.
El produce ceva mai mult decît consumă. În acest ,,ceva” mai mult, în acest prisos sunt cuprinse: întîi ceea ce-i trebuie pentru o reproducere, va să zică condiţiile muncii de mîine, şi dincolo un prea mic prisos, care-l poate pune la dispoziţia societăţii sub formă de dare. Din acest prea mic prisos al gospodăriei producătorului trăieşte toată civilizaţia naţională.
Dacă hrănim cu acest prisos, străinătatea de idei, de instituţii şi de forme lipsite de cuprins al căror complex liberalii au apucat al numi ,,tot ce este românesc” atunci nu ne mai rămîne nimic pentru ceea ce este într-adevăr românesc, pentru cultura naţională în adevăratul înţeles al cuvîntului.

6. FRAZĂ ŞI ADEVĂR

Nimic n-ar putea mai natural decît ca oamenii să ia lucrurile aşa cum sunt şi să nu caute în nouri ceea ce-i dinaintea nasului lor.
Cu toate acestea tocmai calea contrară urmează.
Înainte de-a da exemple din ţară, dăm unul din străinătate.
Socialistul Bebel, în foaia sa ,,Volksstaat” anul 1873, spune următoarele: ,, Sau există Dumnezeu, ş-atunci suntem traşi pe sfoară, sau nu există, ş-atunci putem face ce-om pofti”. Fraza întoarsă nu va fi nici mai clară şi mai cuprinzătoare de cum e. Să zicem: ,,Sau nu există Dumnezeu ş-atunci suntem traşi pe sfoară, sau există ş-atunci putem face ce-om pofti”. Tot astfel sunt toate frazele radicalismului. Oricum le-ai întoarce, cuprinsul lor nu s-adaugă, pentru că nu-l au, ba adesea contrariul lor cuprinde mai mult adevăr decît ele înşile.
,,Luminează-te şi vei fi”. Poate contrariul e adevărat. ,,Fii şi te vei lumina”. Căci o existenţă lungă şi sigură va avea drept fruct al ei cunoştinţă, adică lumină. Tot aşa-i şi cu ,,Voieşte şi vei putea”. ,,Să poţi, şi-atunci vei şi voi”, căci omul vrea ceea ce poate, iar cînd vrea ceea ce nu poate nu-i în toate minţile. Dar, fie cum o fi, cu vorbe nu-l încălzeşti pe nimenea şi vorbe rămîn toate abstracţiunile şi, cu cît mai abstracte sunt, cu atît sunt curată vorbă de clacă.
Dar cu asemenea cultură din gazete au început reformatorii noştri. Căci nu mai este îndoială că n-au învăţat mai nimic de la străini decît să vorbească subţire, şi să puie lumea la cale cu fraze. Cultura frazelor o puteau învăţa bine din gazetele străine.
Oamenii scot acolo gazete în toate zilele şi neavînd ce spune, abstracţiunile le vin foarte bine la îndemînă, căci prin mijlocul lor poţi scrie coli întregi fără să spui nimic. Şi nu ne înşelăm. Beţia de cuvinte din gazetele româneşti, e numai întrecerea beţiei de cuvinte din cele străine. Mai puţin culţi, deci avînd mai puţin de împărtăşit decît străinii, gazetarii noştri au şi mai multă nevoie de gură decît de cap, dar şi în străinătate lucrează în mare parte gura, fără ca creierii să ştie mult despre aceasta. Că în străinătate în genere nu prea i-au oamenii în serios întrucît s-atinge de partea lor internaţională. Se ştie că sunt făcute pentru a trezi patimile societăţii şi a crea în public atmosfera ce-i trebuieşte guvernului sau adversarilor săi spre a inaugura suirea unora şi coborîrea altora; în sfîrşit presa nu-i cu mult mai mult decît o fabrică de fraze cu care făţărnicia omenească îmbracă interese străine de interesul adevărat al poporului.
Căci ce este statul şi ce scop are el? Nu din carte – aievea. Iasă cineva pe uliţă sau la cîmp şi va vedea ce e. Acolo unul vinde, altul cumpără, unul croieşte, altul coase, sau un al treilea bate fierul pînă-i cald, la cîmp se ară, se samănă, se seceră, acolo meliţă cînepa, ţes, tund oi şi numai în zi de sărbătoare stau mîinile şi lucrează creierul. Atunci se foloseşte omul de prisosul liber al unei vieţi de muncă, merge la biserică, după aceea la horă, în sfîrşit săptămîna toată e a stomacului, sărbătoarea e a creierului şi a inimii.
Materia vieţii de stat e munca, scopul muncii trai, averea, deci acestea sunt esenţiale. De aceea se şi vede care e răul cel mai mare: sărăcia.
Sărăcia e izvorul a aproape tuturor relelor din lume, boală, darul beţiei, furtişagul, zavistuirea bunurilor altuia, traiul rău în familie, lipsa de credinţă, răutatea, aproape toate sunt cîştigate sau prin sărăcie proprie sau, atavistic, prin sărăcia strămoşilor.
Sărăcia trebuie luată în înţelesul ei adevărat.
Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decît are. Că este aşa ne e dovadă suma de cuvinte care însemnează relele morale prin cuvinte împrumutate sărăciei şi boalei. Mişel, altă dată însemna sărac, azi înseamnă lipsă de calităţi morale. Tot astfel, ,,miserable” francez şi ,,elend” german. Odată voievozii româneşti dăruiau prin hrisoave pe ,,mişei” în înţelesul lor, astăzi mişeii în înţelesul nostru stăpînesc toată ţara de la un capăt la altul.
Calităţile morale ale unui popor atîrnă – abstrăgînd de climă şi de rasă – de la starea sa economică. Blîndeţea caracteristică a poporului românesc dovedeşte că în trecut el a trăit economiceşte mulţămit, c-au avut ce-i trebuia.
Deci condiţia civilizaţiei statului este civilizaţia economică. A introduce formele unei civilizaţii străine fără ca să existe corelativul ei economic e curat muncă zadarnică. [Intrarea în UE este exact această situaţie]
Dar aşa au făcut liberalii noştri.
În loc de a-şi arunca privirile la răul esenţial al societăţii s-au ţinut de relele accidentale şi fără însemnătate.
În veacul nostru se-nmulţeau trebuinţele, deci trebuia înmulţită producţia şi braţele producătoare. Din contră am urmat. Numărul producătorilor, care în ţara noastră sunt absolut numai ţărani, dă îndărăt, deci e supus la o trudă mult mai mare decît poate purta; şi se-nmulţeşte – cine? Cei care precupeţesc munca lui în ţară şi în afară şi clasele parazite. La ţară putrezesc grînele omului nevîndute, în oraş plăteşti pîinea cu preţul cu care se vinde la Viena sau Paris. Căci firul de grîu trece prin douăzeci de mîini de la proprietar la consumator şi pe această cale se scumpeşte, pentru că acele două zeci de mîini corespund cu cinci zeci de guri care, avînd a trăi de pe dînsul produc o scumpete artificială.
Va să zică, înmulţindu-se trebuinţele, trebuiau înmulţite izvoarele producţiunii şi nu samsarlîcul, căci la urma urmelor tot negoţul nu e decît un soi de samsarlîc între consumator şi producător, un fel de manipulare care scumpeşte articole. În această manipulare naţia agricolă totdeauna pierde, pentru că productele ei sunt uniforme în privinţa valorii şi, dacă constituiesc o trebuinţă generală, nu e mai puţin adevărat că sunt cel mai general articol de producţiune, adică acela care se face pretutindeni.
Pe cînd naţia agricolă plăteşte atît transportul cît şi vama şi cîştigul comerciantului la cumpărătura unui articol industrial, tot în aceeaşi vreme vamă, transportul şi cîştigul comerciantului se scad din preţul cu care naţia agricolă îşi vinde productele, va să zică ea păgubeşte dublu în toate tranzacţiile ei, la vînzarea productelor ei, la cumpărarea celor străine. Apoi e cumplit de mare diferenţa între valori. Încărcînd 500 de vagoane cu grîu capeţi în schimb o jumătate de vagon de obiecte de lux. C-un cuvînt naţia agricolă e expusă de-a fi exploatată de vecinul industrial, ba de a pierde pe zi ce merge clasele sale de manufacturieri, care, neputînd concura cu fabrica devin proletare.
Dovada cea mai bună pe continent e chiar poporul nostru. Samsarlîcul care mijloceşte schimbul între productele noastre şi cele străine încape pe zi ce merge în mîinile străinătăţii. Oameni bătrîni n-ar avea decît să asemăneze fizionomia de azi a Bucureştilor cu aceea pe care o avea înainte de cincizeci de ani. Nu-i vorbă, nu erau aşa de străluciţi Bucureştii pe atunci, dar erau româneşti, azi…? Ce să mai zicem de Iaşi, şi în genere de oraşele Moldovei?
Toate împrejurările acestea nu se schimbă prin legi civile care, regulează modul în care se face tranzacţiunea X între indivizii A şi B, nu se schimbă prin axiomul că toţi oamenii sunt liberi prin drept înnăscut şi imprescriptibil, nici prin regula că ei toţi sunt născuţi egali, nici prin participarea tuturor la afacerile guvernării.
Evul mediu avea o formă pentru păstrarea fiecărei ramuri de producţiune, ş-aceasta era autonomia breslelor şi îngrădirea lor faţă cu orice agresiune de din afară. La noi evul mediu au ţinut pînă mai ieri-alaltăieri, şi mulţi bătrîni vor fi ţinut minte epoca în care un străin nu putea fi breslaş. Nu mai pomenim că pricinile între breslaşi se hotărau la staroste şi se întăreau numai de Vodă; nu mai pomenim apoi că instituţia au fost atît de puternică încît împărăţia, totdeauna foarte diplomată a Austriei şi-au introdus consulatele în ţară sub numele şi forma de ,,stărostii de breaslă”. Deci salus republicae summa lex esto. Puţin ne pasă pe baza căror principii metafizico-constituţionale s-ar fi putut realiza bunul trai al claselor Românei, destul că avem dovada că pe calea liberalismului mergem tocmai dempotrivă.
Căci statul are nevoie de clase puternice, şi liberalismul le-au adus la sapă de lemn. Înainte de 30-40 de ani aveam o clasă puternică de ţărani, nu bogată dar cuprinsă şi începuturile unei clase de mijloc.
Azi ţăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, al cărui interese sunt identice cu ale ţăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoţul încape pe mîini străine încît, mîine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în ţară şi am putea să ne luăm lucrurile la spinare şi să emigrăm în America. Chiar ar fi bine să ne luăm de pe acuma o bucată de loc, în Mexico, în care să pornim cu toate ale noastre, cînd nu vom mai avea nimic în România.
Să nu ne facem iluzii. Prin atîrnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce or pofti, să atîrne mai mult ori mai puţin de înrîuriri străine. Nu doar c-ar sta în relaţii cu consulii, această acuzare ar fi prea gravă pentru ca s-o facem cuiva. Ne înnegrim unii pe alţii – vorbesc de naturile mai nobile, fie ele în orice parte, nu de stîrpituri, ne înnegrim, zic, unii pe alţii, pentru că simţim că starea poporului românesc e nesuferită şi că ne-am încurcat rău. Dar în această încurcătură vina istorică şi blestemul urmaşilor să cază asupra celor ce-au făptuit tot răul, asupra liberalilor de orice nuanţă, care au format cadre goale, în care au intrat tot gunoiul societăţii, au creat guvern reprezentativ pentru ca să-l împle oameni ce abia ştiu a îndruga două cuvinte, au făcut ca clasa de mijloc, în loc de a căuta să muncească şi să înflorească, să se azvîrle toată asupra puterii statului, ca să domnească.
Răul esenţial au fost că se înmulţeau trebuinţele fără a se înmulţi producţia, sau fără a se urca în mod considerabil valoarea ei; inegalitatea claselor şi nelibertatea, apoi neparticiparea la guvernul ţării erau rele cu totul neesenţiale.
Daţi-mi statul cel mai absolutist în care oamenii să fie sănătoşi şi avuţi, îl prefer statului celui mai liber în care oamenii vor fi mizeri şi bolnavi. Mai mult încă, în statul absolutist, compus din oameni bogaţi şi sănătoşi, aceştia vor fi mai liberi, mai egali decît în statul cu legile cele mai liberale, dar cu oameni mizeri. Căci omul are pe atîta libertate şi egalitate pe cîtă avere are, iar cel sărac e totdeauna sclav şi totdeauna neegal cu cel ce stă deasupra lui.

Text publicat în Timpul în perioada 11-23 decembrie 1877. Comentariile din paranteze îmi aparţin.

Concepţia cu privire la natura statului stă şi la baza polemicii cu liberalii pe tot parcursul publicisticii sale. Poetul îi învinovăţea că priveau statul între oameni şi invocau autoritatea lui Jean Jacques Rousseau şi a altor gînditori. Statul are în concepţia lui Eminescu două componente: corpul statului şi sufletul statului. Corpul statului îl formează spaţiul geografic pe care îl locuieşte un popor, cu istoria sa. Sufletul statului îl formează poporul, cu clasele sociale care îi conferă caracterul naţional. Sufletul statului român îl formează în concepţia sa, populaţia autohtonă, creatoarea limbii române, înainte de constituirea formaţiunilor statale şi păstrarea tradiţiilor seculare. Nu întîmplător ţărănimea reprezintă în concepţia sa, expresia virtuţilor poporului român.
Congresul de pace de la Berlin iunie-iulie 1878 impunea recunoaşterea independenţei României în schimbul acceptării ca cetăţeni a tuturor evreilor aflaţi atunci pe teritoriul ţării chiar dacă unii veniseră în valuri masive în urmă cu 10-20 de ani alungaţi tocmai din ţările care ne cereau aşa ceva – Austria(Galiţia prin Bucovina) şi Rusia(prin Basarabia). În acelaşi timp turcii, după ce au pierdut războiul, erau alungaţi din teritoriile bulgăreşti chiar dacă locuiau pe ele de 300-400 de ani iar bunurile geamiilor era vîndute la preţuri de nimic! Aşa păţeşte oricine care nu ştie să trăiască din minciună, în minciună şi să facă propagandă mincinoasă!
Eminescu îşi asumă răspunderea demascării afacerii Warszawsky-Mihalescu care privea rechiziţionările făcute de guvernul liberal pe seama ţărănimi în campania din Bulgaria din anii 1877-1878. Ţăranii îşi pierd în aceste transporturi animalele, uneltele lor de muncă şi se ruinează pentru mai multe generaţii. Statul nu i-a despăgubit pentru această nenorocire.
Asa ne zis-a Eminescu I



Cine uită istoria, îi va repeta greşelile!

AŞA NE ZIS-A EMINESCU!


ICOANE VECHI ŞI NOUĂ
1. ACTUALITATEA

Sociologia nu este o ştiinţă, dar ea se bazează pe un axiom care e comun tuturor cunoştinţelor omeneşti, că adică îmtîmplările concrete din viaţa unui popor sunt supuse unor legi fixe, care lucrează în mod hotărît şi inevitabil. Scriitorii cari în privirea ideilor politice sunt foarte înaintaţi au renunţat totuşi de-a mai crede că statul şi societatea sunt lucruri convenţionale, răsărite din libera învoială între cetăţeni; nimeni afară de potaia de gazetari ignoranţi nu mai poate susţine că libertatea votului, întrunirile şi parlamentele sunt temelia unui stat. De sunt acestea sau de nu sunt, statul trebuie să existe şi e supus unor legi ale naturii, fixe, îndărătnice, neabătute în cruda lor consecinţă. De asemenea este că în viaţa constituţională lupta pentru existenţa grupurilor societăţii care ştiu puţină carte găseşte răsunet, pe cînd în statul absolutist acea luptă e regulată prin o luptă mult mai înaltă, a moralului adică, a cărui interes ca toate clasele să steie bine şi ca lupta să nu fie nimicitoare pentru vreuna.
Nimic nu arată că spiritul public nu e copt decît discuţiile asupra teoriilor constituţionale. Această copilărie a spiritului nostru public se arată de la începutul dezvoltării noastre moderne, din zilele în care cei dintîi tineri rău sau deloc preparaţi s-au întors de la Paris, unde, uimiţi de efectele strălucite a unei vieţi istorice de o mie şi mai bine de ani şi uitînd că pădurea cea urieşească de averi, ştiinţă şi industrie are un trecut foarte lung în urmă-i, au socotit a introduce aceeaşi stare la noi, introducînd formulele scrise ale vieţii publice de acolo. E o zicală veche, că, de-ai sta să numeri foile din plăcintă, nu mai ajungi s-o mănînci. Drept că e aşa, dar cu toate acestea, acele foi există. Şi dacă n-ar exista n-ar fi plăcintă. Asemănarea e cam vulgară, dar este meritul de a fi potrivită. Condiţiile plăcintei noastre, constituţionale, a libertăţilor publice de care radicalii se bucură atîta, sunt economice; temelia liberalismului adevărat este o clasă de mijloc care produce ceva, care puind mîna pe o bucată de piatră, îi dă o valoare înzecită şi însutită de cum o avea, care face din marmură statuă, din in pînzătură fină, din fier maşine, din lînă postavuri. Este clasa noastră de mijloc în aceste condiţii? Poate ea vorbi de interesele ei? Clasa noastră de mijloc consistă din dascăli şi din ceva mai rău din advocaţi. [Şi astăzi tot ei umplu Parlamentul. Într-o instituţie ce are ca principale atribuţii elaborarea de legi, îmbunătăţirea celor existente şi supravegherea administrării corecte a banului public, 80% dintre parlamentarii României de după 1990 au fost profesori. Ce caută aceşti indivizi fără pregătire şi fără simţul responsabilităţii în diriguirea treburilor neamului si a banului public? Pe lîngă ei au venit destui medici, ingineri şi chiar cîntăreţi. Adică facerea legilor la români este o nesfîrşită hîrjoană lăsată de fiecare dată cu mare veselie cînd fraierii sînt chemaţi să voteze!].
D. X bunăoară e plătit de stat ca să înveţe pe studenţii de la universitate limba română din punct de vedere filologic şi istoria românilor două obiecte pe care nu le cunoaşte deloc.
Să ne-nţelegem. Nu avem pretenţiunea ca profesorii noştri să fie genii, Departe griva de iepure. Dar, în împrejurări normale, acest domn ajuns din întîmplare profesor s-ar fi pus pe învăţat carte şi, fiindcă nu este cu tot mărginit, încît să aibă nevoie de a fi instalat într-un spital de nevolnici, ar fi ajuns să poată împărtăşi studenţilor ceea ce au aflat alţii, mai cuminţi, încît s-ar fi împlinit teoria unui pedagog francez, că un şcolar poate învăţa de la profesorul său mai mult decît ştie acesta însuşi. Atunci nu l-am fi auzit susţinînd pe d. X autenticitatea cronicii lui Hurul, autenticitatea unei scrieri care, pentru filologi elementari chiar, e o galimatie deplină şi un falsificat greoi, pe care-l cunoşti ca atare la cea dintîi vedere.
Dar împrejurările nefiind normale d. X nu învaţă nimic, ci face politică. Drepturile imprescriptibile, libertatea alegerilor, responsabilitatea ministerială, suveranitatea poporului sunt cuvinte care se învaţă pe de rost într-un sfert de ceas şi care-l ridică pe om la noi în ţară, făcînd de prisos orice muncă intelectuală. Căci natura comună nu munceşte decît de silă. Silit de împrejurări mormale, d. X ar fi devenit un profesor mediocru, nesilit de nimeni, se simte în sat fără cîini şi umblă cu mîinile în şolduri, lasă şcoala pustie şi vine la Bucureşti, ca să-şi facă mendrele şi să-şi deie o importanţă pe care natura n-au voit să i-o deie. [De aceea, după 150 de ani de cînd este capitala ţării a ajuns şi rădăcina răului neamului românesc. Toţi răii şi tîlharii s-au îmbulzit de peste toate meleagurile mioritice la ciolanul puterii să poată înşfăca pe cît mai mult.]
Tot astfel e d. Y şi bună parte din camarazii universităţilor. Am luat profesori de universitate pentru că un institut înalt de cultură poate ilustra mai clar starea noastră de decadenţă. Şi cine plăteşte oare pe aceşti domni din clasa de mijloc a căror mîni şi inteligenţă nu produc valori de un ban roşu măcar? În linia di urmă munca ţăranului care, ca dorobanţ moare pe cîmpul de război, ca muncitor se speteşte plătind dări, pentru a ţinea pe umerii lui o clasă de trîntori netrebnici.
Ce să mai zicem de advocaţi?
Întorşi din străinătate, ei nu şi-au dat silinţa să înveţe legile şi datinile pămîntului, să codifice obiceiurile naţiei româneşti, ci au introdus pur şi simplu codicele pe care le învăţaseră la Paris, ca şi cînd poporul românesc a fost în trecut un popor de vite, fără legi, fără obiceiuri, fără nimic, şi trebuie să i se aducă toate cele de-a gata din cea mai renumită fabrică. Dar în genere advocaţii sunt inteligenţele cele mai stricate din lume. Căci, într-adevăr ce credinţe poate aveau un om care azi susţine, mîine combate unul ş-acelaşi lucru, un om a cărui meserie este să dovedească că negru-i alb şi albu-i negru? Oricît de bună morişcă intelectuală ar avea, ea se strică cu vremea şi devine incapabilă de a afla adevărul. De aceea, cel mai multe din discuţiile Adunărilor au caracterul de cîrciocuri şi apucături advocăţeşti, de căutare de noduri în papură, de vorbe înşirate şi fire încurcate. Acestea sunt elementele cărora legile noastre franţuzeşti le dau în stăpînire ţara. Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ şi administrativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţarea de posturi şi paraposturi, de primari, notari şi parlamentari, toţi aceştia plătiţi cu bani peşin din munca lui, pe care trebuie să şi-o vîndă pe zeci de ani înainte pentru a susţine netrebnicia statului român.
Ce caută aceste elemente nesănătoase în viaţa publică a statului? Ce caută aceşti oameni care pe calea statului vor să cîştige avere şi onoruri, pe cînd statul nu este nicăieri altceva decît organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omeneşti? Ce sunt aceste păpuşi care doresc a trăi fără muncă, fără ştiinţă, cumulînd cîte trei, patru însărcinări publice dintre cari n-ar putea să îndeplinească nici pe una în deplină conştiinţă? Ce caută d. X profesor de universitate care nu ştie a scrie un şir de limbă românească, care n-are atîtea cunoştinţe pozitive pe cîte are un învăţător de clase primare din ţările vecine şi care cu toate acestea pretinde a fi mare politic şi om de stat?
Ce caută? Vom spune noi ce caută.
Legile noastre sunt străine; ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluţiune socială care în Franţa, a fost, la noi n-a fost încă. Am făcut strane în biserica naţionalităţii noastre neavînd destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, cari să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioşi şi haimanalele, oameni a căror muncă şi inteligenţă nu plătesc un ban roşu, stîrpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oameni cari riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rînd şi mai înjosit în oraşele poporului românesc, căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte, trei civilizaţii deosebite; cea slavă, cea occidentală şi cea asiatică şi toate lepădăturile Occidentului şi Orientului, greceşti, jidoveşti, bulgăreşti, se grămădesc în oraşele noastre, iar copiii acestor lepădături sunt liberalii noştri. Şi, cînd loveşti în ei, zic că loveşti în tot ce-i românesc şi că eşti rău român. Într-adevăr, d. Serurie care a scris un volum de poezii ,,greceşti”, d. Andrunopulos, care batjocoreşte armata noastră puind-o să joace la circ, d-nii C. A. Roseti, Carada, Candiano, tot nume vechi de care foieşte textul cronicilor României, sunt singurii români adevăraţi, iar noi ţăranii mici şi mari, căci, la urma urmelor tot ţărani suntem, noi băştinaşii din ţările acestea suntem străini cari vindem ţara cui dă mai mult pe ea.
Liberalii sunt smîntîna şi temeiul României, noi suntem nişte rămăşiţe din vechile populaţiuni autohtone, care nu merită să fie băgate în seamă. De! iertaţi-ne boieri, Arioneşti şi Cărădeşti, că ni s-a părut şi nouă biet că trăim în ţara noastră şi avem de zis o vorbă. Iertaţi-ne pentru că nu băgasem de seamă că suntem în Bulgaria, iertaţi-ne apoi pentru că n-am voit să ne batem pentru bieţii greci şi bulgari.
Nu vedeţi că ne-am supus stăpînilor? Nu vedeţi că ne-am trimis copiii la junghiere pentru că d. Anghelescu să poată culege lauri pe pielea lor? Ba au ajuns ca pînă şi cioro-horo, rumânaş de laiie, alb ca pana corbului, să scoată gazetă, în care să ne batjocorească în toate zilele. Nu vă e destul milostivi stăpîni?
Dar acum, de ne veţi fi iertat sau nu, să stăm la vorbă gospodărească şi să vă întrebăm ce poftiţi d-vostră? Şi, ca să ştim că aveţi dreptul de a pretinde, să vă întrebăm ce produceţi? Arătaţi-ne în Adunările d-vostră pe reprezentanţii capitaliilor şi fabricilor mari, pe reprezentaţii clasei de mijloc care să se deosebească de fabrica de mofturi ale ,,Telegrafului” şi ale ,,Românului” şi de fabrica d-vostră de palavre din Dealul Mitropoliei. Căci nu credem să puteţi cere ca noi să considerăm mătăsurile de Lyon cu blagomaniile d-lui N. Ionescu, nici postavurile de Manchester cu isteţiile d-lui Popovici-Ureche.
Ciudată ţară într-adevăr! Pe cei mai mulţi din aceşti domni statul i-au crescut, adică i-au hrănit prin internate, ca după aceea să-şi cîştige, printr-un meşteşug cinstit, pîinea de toate zilele.
Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. După ce aceşti domni şi-au mîntuit aşa-numitele studii, vin iar la stat şi cer să-i căpătuiască, adică să-i hrănească pînă la sfîrşitul vieţii. Dar nu-i numai atît.
Domnia lor vrea să facă pe boierii, 3-4-500 de franci pe lună nu-i liniştesc şi nu-i fac să se puie pe muncă pentru a deveni folositori naţiei de pe spinarea căreia trăiesc. Sunt născuţi pentru lucruri mai înalte, pentru deputăţii, ministerii, ambasade, catedre de universitare, scaune în Academie, tot lucruri mari la cari cinstiţii lor părinţi, care vindeau bragă şi rahat cu apă rece sau umblau cu patrafirul şi sfiştocul din casă în casă, nici nu visaseră şi nici n-aveau dreptul să viseze, căci nu dedeseră naştere unor feţi-frumoşi cu stele-n frunte, ci unor băieţi groşi la ceafă şi tîrzii la minte, de rînd, adesea foarte de rînd. Căci din două una. Sau aceşti oameni sunt toţi genii şi prin ,,calitatea” muncii lor intelectuale merită locul pe care-l ocupă, sau, neproducînd nici o valoare, nereprezentînd nici un interes general decît pe al stomacului lor propriu, trebuie respinşi în întunericul ce li se cuvine.
Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cît negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breslă cinstită n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decît coborîtorii din neamurile cel mai vechi ale ţării.
De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scînteie de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţării, pentru că, în momentul în care s-ar dezmetici din beţia lor de cuvinte, s-ar mîntui cu domnia demagogilor. [Şi astăzi este la fel, ne-au falsificat limba şi istoria, ne-au tîlhărit ţara de nu a rămas piatră pe piatră, ne-au tîrît în jugul hedonismului şi depravării astfel că nu mai ştim cine sîntem. Iar dacă cineva are curajul să se trezească din această abureală şi să iasă prin propriile puteri din mocirla în care ne-au afundat, toţi sar ca arşi într-o solidaritate înspăimîntătoare să te nimicească.]
Într-adevăr, cum li sar deschide oamenilor ochii cînd unul ar zice: ,,Ia staţi oameni buni! Voi plătiţi profesori care nici vă învaţă copiii, nici carte ştiu; plătiţi judecători nedrepţi şi administratori care vă fură, căci nici unuia dintre dînşii nu-i ajunge leafa. Şi aceştia vă ameţesc cu vorbe şi vă îmbată cu apă rece. Apoi, ei toţi poruncesc şi nimeni n-ascultă. Nefiind stăpîn care să-i ţie în frîu, ei îşi fac mendrele şi vă sărăcesc, creindu-şi locuri şi locuşoare, deputăţii, primării, comisii şi multe altele pe care voi le plătiţi peşin, pe cînd ei nu vă dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contră vă mai şi dezbracă, după ce voi i-aţi înţolit. N-ar fi mai bine ca să stăpînească cei ce n-au nevoie de averile voastre, avînd pe ale lor proprii? Sau cel puţin oameni care, prin mintea lor bine aşezată, vă plătesc ce voi cheltuiţi cu dînşii?
De aceea alungaţi turma acestor netrebnici care nu muncesc şi n-au nimic şi vor să trăiască ca oamenii cei mai bogaţi, nu ştiu nimic şi vreau să vă înveţe copiii, şi n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine să vă economisească pe voi toţi.

2. PARALELE ECONOMICE

Trebuie să admitem că între anii 1830 şi 40 vor fi existat abuzuri şi neajunsuri îndestule în ţările noastre, pentru că neajunsurile se ţin din natura lumii acesteia, încît oricînd ne putem ruga, ca bătrînii, ca să nu dea Dumnezeu omului atîta necaz cît poate duce. În epoca aceea în care s-a născut Regulamentul şi-au ivit capul şi cele dintîi ideii liberale şi, ca totdeauna, relele de atunci au fost atribuite claselor stăpînitoare. Dacă mergea lumea rău, boierii erau de vină. Căci lipseau garanţiele, lipsea suveranitatea poporului, lipsea controlul, abuzurile erau la culme, toţi furau şi liberalii ziceau: Daţi-ne nouă ţara pe mînă şi veţi vedea ce om face dintr-însa, cerul pe pământ nu altceva! Ca şi acum ei făgăduiau marea cu sarea, ca şi acum cauza tuturor relelor era că clasele privilegiate domneau, că dispuneau fără control de avuţia ţării, că jupuiau lumea şi-şi făceau de cap.
Bun. S-au dus privilegiile. Astăzi naţiunea controlează tot ce se face. Nu mai există abuzuri, nici hoţii, suntem stăpîniţi de legi absolut drepte, cari ne garantează toate libertăţile ce ne sunt cu putinţă.
Să facem deci izvodul averilor noastre.
Avem în avere: Camere, consilii comunale şi judeţene, primari, notari, advocaţi, profesori de universitate, etc. etc., toate plătite cu bani în numărătoare.
Avem la datorii; o jumătate de miliard de franci datorie publică, o scădere regulată atît a muncitorilor agricoli cît şi a breslaşilor, o despoiere mai neîndurată a ţăranului, ba sărăcirea claselor de sus, produsă prin sărăcirea generală, iar negoţ şi meserii în mîni străine.
Am admis legiuiri străine? Ei bine, nu le-am admis pentru român, cu trebuinţele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau şi cari ştiu a se folosi de dînsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare.
Căci azi avem cele mai înaintate instituţii liberale. Control, suveranitatea poporului, codice franţuzeşti, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile nouă nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încît trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor şi netrebnic al statului modern.
Suntem ţărani, curată socoteală, şi ţărăneşte ar fi trebuit să gospodărim. Ţăranul, oricît seu la rărunchi ar avea, bani n-are, şi statul modern are nevoie de bani. Un pas pe care-l face deputatul în Cameră, o prostie pe care o zice, costă pe ţară bani şi banul e muncă. Un şir scris de un ajutor de ajutor de primar la sat costă bani şi banul e muncă. O prelegere rea ţinută la universitate costă bani şi banul e muncă – în sfîrşit banul este pretutindeni şi tălmăcirea citeaţă a muncii, într-însul e sudoare şi putere musculară şi precum arătătorul pe ceasornic spune la numărul cutare cîte ceasuri au trecut, asemenea suma din buzunarul meu arată cît s-au muncit pentru mine în societatea omenească.
Dar va zice cineva. Ei şi? Cu munca românului nu pot face stat constituţional cu libertate, egalitate, fraternitate şi suveranitate? Franţujii sunt farmazoni de au putut-o face, - şi noi să nu putem? Nu suntem noi oameni şi nu putem să ne luăm după dînşii? Adică ei să fie mai cu cap decît noi?
Adevărat. Franţuzul nu-i mai cu cap decît noi…dar este un cusur la mijloc care ne-mpiedică sau ar fi trebuit să ne-mpiedice. Franţuzul ia o bucată de metal în preţ de 50 de parale şi-ţi face din ea un ceasornic pe care ţi-l vinde cu doi napoleoni; d-ta îi vinzi ocaua de lînă cu un franc şi el ţi-o trimite înapoi sub formă de postav şi-ţi ia pe aceeaşi oca 20 de franci; franţuzul ia paie de orez, care nu-l ţin nimic, şi-ţi împleteşte din ele o pălărie pe care nevasta dumitale dă trei sau patru napoleoni.
Nu-i mai cu cap, pentru că mintea nu se mănîncă cu lingura, ci o moşteneşte omul de la tată şi de la mumă, încît un mocan poate fi tot atît de isteţ şi deschis la cap ca un ceasornicar din Paris, numai vorba e că mocanul n-au deprins meşteşugul şi de aceea cîştigă într-un an cît cîştigă meşterul din străinătate într-o zi.
De aceea însă meşterul din Paris are de unde plăti Camere, universităţi, teatre, biblioteci, ba chiar brînză de iepure, de ar avea poftă de dînsa poate s-o aibă. Dar noi popor de ţărani, nu le putem avea toate acestea decît cu încetul, şi unde franţuzul e cu dare de mînă noi trebuie să legăm paraua cu trei noduri, pentru că ceea ce nu are niciodată un popor agricol sunt banii. Căci ce se-ntîmplă într-adevăr?
Ai vîndut ocaua de lînă cu un franc, pe care-l ai în mînă şi-l poţi da iar, dar ea cînd ţi-a venit înapoi, te ţine nu unul ci 20 de franci. Cu ce-mplineşti cusurul de la anul pînă la 20, de unde mai iai pînă la 19?
Neapărat că din alte producte şi nu din lînă, deci din grîu. Dar grîul se produce cu osteneală multă şi spor puţin. Spre a produce un fir de grîu îţi trebuie o vară-ntreagă, şi atunci încă atîrnă de la ploaie şi de la vînt de ce va face sau nu, pe cînd meşterul străin au lucrat ocaua de lînă şi i-au dat o valoare înzecită în cîteva ceasuri. De acolo vine că ţăranul trebuie să muncească o vară pentru a plăti un obiect de lux comandat în străinătate.
Calitatea muncii industriale e alta. Un zugrav face o icoană bună, o vinde şi trăieşte cu-ndestulare 10 ani de pe dînsa; un tăietor de lemne munceşte zi cu zi şi abia-şi ţine zilele de azi pe mîine. Şi apoi ce deosebire între muncă şi muncă? Unul munceşte uşor şi cu plăcere sufletească şi cîştigă mult; cellalt munceşte din greu şi cîştigă puţin. Este vreo deosebire între unul şi cellalt? Poate, tăietorul de lemne a cărui muncă prin calitatea ei preţuieşte aşa de puţin, să se măsoare vreodată cu zugravul?
Dar aşa-i şi naţia. O naţie care produce grîu poate trăi foarte bine, nu zicem ba, dar niciodată nu va putea să-şi îngăduie luxul naţiilor industriale înaintate.
Neapărat că nu trebuie să rămînem popor agricol, ci trebuie să devenim şi noi naţie industrială, măcar pentru trebuinţele noastre; dar vezi că trebuie ca omul să înveţe mai întîi carte şi apoi să calce a popă, trebuie să fii naţie industrială şi după aceea să ai legile şi instituţiile naţiei industriale.
Să zicem bunăoară, că cineva are un palat cît al lui Vodă, şi venituri numai de pe un petec de 50 de pogoane. Va putea el să ducă trai de Domn, să ţie slugi multe de pe petecul lui de moşie?
Şi ce-i într-adevăr o naţie agricolă pe lîngă una industrială? Cît un răzaş, oricît de vrednic fie, pe lîngă un boier cu 100000 de pogoane într-un hotar.
Poate să fie răzaşul, cît de isteţ cît de bun de gură şi cît de harnic, să ducă traiul boierului tot nu-l ţin curelele, pentru că de unde nu-i nici Dumnezeu nu poate lua. Acum poate înţelege oricare om cu minte ce fel am putut produce la noi instituţiile străinătăţii.
Păpuşării, care, ca păpuşării chiar, sunt cumplit de scumpe pentru noi, căci de-a putere-a fi tot n-am putut face nimic.
Acum, după ce am văzut că suveranitatea, egalitatea, fraternitatea ne ţine o jumătate de miliard datorie şi opt zeci de milioane de franci pe an, să vedem cît ne ţinea pe noi, popor sărac, ocîrmuirea jefuitoare a boierilor.
Douăzeci şi vro două de milioane pentru amîndouă ţările cu două scaune domneşti. Dar aceşti bani poate erau cheltuiţi în zadar. Populaţia săracă şi rău administrată poate că se stingea mai rău decît astăzi şi la o vreme de foamete, Doamne păzeşte, mureau oamenii pe uliţe?
Ia să vedem. Deschidem ,,Curierul românesc” pe la 1840 no. De la 5 august şi citim următoarele:
În anii 1837, 38, 39 s-au născut 139263, au murit 90207 – va să zică în trei ani au fost 43993 de oameni spor în populaţie, sau cifră rotundă 50000 numai în Muntenia, să punem pentru Moldova 40000 căci populaţia se înmulţea acolo în acelaşi mod regulat ca şi dincoace.
Dar populaţia se-nmulţea în pătrat, nu în progresiune aritmetică. Dacă ţinea tot guvernul jefuitor al boierilor, astăzi aveam 8000000 de locuitori, pe cînd n-avem nici patru bune – din contra populaţia românească a ţării noastre e azi mai mică decît la 1840.
Dar ce mai citim încă în ,,Curierul românesc”?
În magaziile de rezervă se află depuse în vreme de trei ani din urmă 4441106 chile porumb 299700 chile mei.
Ce avem astăzi în magaziile noastre de rezervă? Tot pe atîtea chile de palavre liberale.
Dar ce mai citim încă?
Capitolul ,,cutiile satelor” din Principate s-a văzut în catagrafia din urmă la 2357483 lei.
Cîţi lei avem noi în cutiile satelor? Datorii cîtă frunză şi iarbă, căci astăzi şi comunele rurale sunt datoare cu cîte 10-20000 de franci, precum statul e dator cu cinci sute de milione.
Dar boierii prădau şi erau răi zic liberalii. Hai să le facem pe plac şi să zicem şi noi că erau para focului şi varga lui Dumnezeu, zicînd-o, pe noi nu ne ţine parale, iar liberalilor le facem o plăcere.
Nu rămîne însă mai puţin sigur că populaţia se înmulţea, că ea, întîmplîndu-se ani răi, nu era expusă să moară de foame, că erau nunţi şi cumetrii multe şi prohoade puţine, încă şi popa era mai cîştigat, pentru că la nunţi şi cumetrii mai mult chef se face decît la prohoade, şi toate erau cu spor, pînă şi cărările, pentru că părintele cînd se-ntorcea de la vreun botez, în loc de a umbla pe una, umbla pe cinci.
Dar poate avem azi mai multe garanţii de dreptate? Ia să vedem.
Stan găseşte azi o pungă înainte de a fi pierdut-o Bran. Care-i urmarea judecătorească. Se discopere lucrul şi Stan mănîncă mai întîi bătaie de la primar şi de la subprefect, apoi e închis preventiv, pierde zece zile de lucru, cîte un franc, fac zece franci. Judecătorul de instrucţie îşi pierde ziua cu dînsul, în loc de-a se ocupa de-un client mai complicat, deci punem leafa lui zece franci, fac 20. Judecata tribunalului corecţional ţine 10, fac 30. Stan e închis pe două luni de vară, cîte un franc ziua fac 60, la un loc 90. Stan se întoarce acasă şi-şi găseşte ogorul pîrloagă şi via paragină, pierzînd munca unei veri, fac zicem 100, la un loc 190. Stan găseşte dările neplătite şi-şi angajează munca pe un an, ca să le plătească ş.a.m.d. c-un cuvînt. Stan e ruinat pe cîţiva ani pentru că au găsit o pungă înainte de a o fi pierdut Bran, bez bătaia primarului şi subprefectului pe deasupra.
Cum era înainte?
Bran pîra pe Stan la boier şi-şi primea punga îndărăt, iar Stan căpăta în schimbul pungii cinci beţe sănătoase, pe care le ţinea minte, ş-apoi se ducea să-şi vadă de trebi. Scurt, drept şi…gratis. Azi mănîncă două trei bătăi şi-şi pierde şi tot rostul.
Dar apoi îndeobşte legi franţuzeşti ne-au trebuit nouă? Pentru împresurarea ce pătimeşte un loc despre megieşi, pentru pescuirea unui lac, pentru neîngăduirea la posesie, pentru a li se alege părţile, pentru un vad de moară, ş.a. trebuie legi franţuzeşti, în care să se vorbească despre ,,lapini”, trebuiau miile de advocaţi, miile de primari şi ajutori de primari, notari, consilii şi paraconsilii.
Asta e curată socoteală de mofluz.