Evreii nostrii si comunismul

Evreii români şi comunismul în perioada 1938-1944
Publicat de Jethro | Etichete: aspecte teoretice, fascism, iudeo-bolsevism, Jethro, originile antisemitismului

Un capitol din Raportul final al Comisiei Internaţionale asupra Holocaustului în România: "Propaganda antisemită si retorica oficială despre primejdia iudeo-bolşevismului. Evreii români şi comunismul în perioada 1938-1944."

Introducere

„Iudeobolşevismul”, una din temele centrale ale ideologiilor de tip fascist, plasează alianţa dintre evrei şi comunişti la originile mişcării comuniste (revoluţiei bolşevice), considerându-i pe evrei adevăraţii inspiratori şi principalii responsabili ai subversiunii ordinii publice. Deşi este o variantă a unei mai vechi viziuni poliţiste a istoriei, complotul „iudeo-masonic” prefigurând-o, teoria complotului iudeobolşevic are o mult mai mare răspândire istorică şi mai mari implicaţii politice. În istoria antisemitismului, tema a fost abordată din cel puţin trei unghiuri diferite şi complementare : ca formula epistemologică, structura cognitivă a gândirii preştiinţifice („primitive”), hiperdeterministă („cauzalitatea diabolică”, analizată de Léon Poliakov)[1] ; în istoria propriu-zis politică, de studiile privind mişcările socialiste revoluţionare, poziţia lor faţă de antisemitism şi de problema emancipării evreilor ; în istoria socială a comunităţilor evreieşti europene, privind efectele violenţei fasciste şi staliniste. Constanta diabolizării evreului considerat responsabil pentru orice criză socială indică forţa de reproducere a unor stereotipuri arhaice care traversează epocile şi limitele explicaţiilor ştiinţifice neputincioase faţă de asemenea ficţiuni ideologice. Aceasta justifică o analiză deopotrivă istorică şi transistorică, luând în considerare faptul că este vorba de avatarul unei teme mai vechi, care a cunoscut o serie de metamorfoze istorice. Ţinând cont de literatura ştiinţifică existentă şi de particularităţile perioadei 1938-1944 din istoria României, sunt necesare următoarele repere de studiu :

1. Din punct de vedere al istoriei politice, adeziunea unor reprezentanţi ai minorităţii evreieşti la mişcarea socialistă şi muncitorească a fost una dintre modalităţile de integrare a acestei minorităţi în viaţa socială şi politică a României şi aspiraţiilor ei de emancipare. Prin caracterul său multietnic, non-religios ateu, şi internaţionalist, mişcarea socialistă se situa în perioada interbelică în avangarda procesului de modernizare a României. Pe de alta parte, militanţii de origine evreiască nu reprezentau din punct de vedere politic comunitatea lor de origine, organizată în alte structuri reprezentative, iar originea confesională era lipsită de semnificaţie într-un partid militant ateu. Suprareprezentarea minorităţilor etnice în rândurile partidului comunist din acei ani constituia un efect direct al conflictelor de tip naţionalist din România interbelică şi a politicii de discriminare a minorităţilor. Este de menţionat de asemenea faptul că, deşi în general favorabili acordării de drepturi egale evreilor, nici socialiştii, nici comuniştii nu au evitat, în unele situaţii, preluarea unor stereotipuri antisemite, în special prin reprezentarea caricaturală a capitalismului şi a burgheziei (figura simbolică a cămătarului evreu). Critica plutocraţiei internaţionale a putut constitui un fond cultural comun pe a cărui bază s-au apropiat poziţiile naţionaliste şi socialiste, constituind una din rădăcinile istorice ale fascismului, naţional-socialismului şi, în România, a naţional-comunismului lui Ceauşescu.

2. Din punctul de vedere al istoriei ideilor politice, teoriile privind existenţa unui complot mondial evreiesc (între care se înscrie şi tema „iudeobolşevismului”) sunt produsul unei reprezentări diabolice a istoriei[2], rezultatul laicizării superstiţiilor religioase (Karl Popper). „Cauzalitatea diabolică” este un hiperdeterminism specific formelor de sociologie spontană, care atribuie în mod sistematic unui grup sau unor indivizi anume puterea de a provoca evenimente malefice, deoarece acestea le-ar fi profitabile. „Cauzalitatea diabolică” (Leon Poliakov), specifică „mentalităţii primitive” (Lévy-Bruhl), mai degrabă preştiinţifică decât prelogică (Leon Brunschvicg), demonstrează perpetuarea unor forme de gândire mistică în societatea modernă, ori unele manifestări de regresiune intelectuală în societăţile de tip sovietic[3]. O distincţie necesară este de făcut aici între capacitatea de reproducere a unor asemenea superstiţii în orice societate şi instrumentalizarea politică în construcţii ideologice cu efecte criminale de genul „iudeobolşevismului”.

3. Un argument major împotriva tezei complotului iudeo-bolşevic al evreilor este istoria socială profund neviolentă a comunităţilor evreieşti europene de până la Holocaust. Contrar tezelor antisemite, ataşamentul general al evreilor faţă de regimurile de tip democratic-burgheze se baza pe un un dublu proces istoric, de asimilare şi de mobilitate socială. În relitate, adeziunea la ideologiile salvării revoluţionare era în realitate statistic neglijabilă şi un efect direct al ascensiunii naţionalismului politic antisemit începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea[4]. Absenţa unei „morale a dominaţiei”, nerecunoaşterea legitimităţii practicilor violente, şi în special a violenţei fizice, caracterizau habitusul istoric al evreilor. Raportul evreilor faţă de violenţa care a dat naştere „mentalităţii fascist-staliniste” din anii 1930-1940 era, în Europa Centrală, unul extrem de redus în comparaţie cu cel al altor comunităţi etno-religioase. Acest fapt este demonstrat statistic de o serie de indicatori: raporturile socio-economice, pedagogice, relaţiile de statut, raporturile intercomunitare, de vecinătate sau familiale, viaţa sexuală maritală şi extramaritală, formele de sociabilitate (între care raportul faţă de alcool şi alcoolismul), etc. Ansamblul acestor factori constituia o formă de cenzură colectivă care limita manifestările violente în rândul comuniăţtii evreieşti. Cultura tradiţională nonviolentă a evreilor se datora de asemenea, în buna parte, excluderii lor pentru o perioadă istorică îndelungată de la instrucţia militară, imposibilitatea unei cariere militare însemnând concomitent excluderea evreilor de la exerciţiul ritualic al violenţei familiar celorlalte grupuri etno-religioase europene.

Iată cum descrie sociologul francez Victor Karady, pe baza unei investigaţii aprofundate, viaţa evreilor din Ungaria, în prima jumatate a secolului XX, asemănătoare în multe privinţe cu cea a evreilor din România. “Dacă crimele şi delictele împotriva statului erau destul de rare, agresiunile împotriva persoanelor sunt încă şi mai reduse în rândurile populaţiei respective. Autorii de delicte printre evrei sunt cu atât mai puţini, cu cât violenţa acestor delicte are un grad mai înalt. Această cenzurare a agresivităţii priveşte deopotrivă daunele fizice (incendii) sau însuşirea bunurilor prin efracţie (furt, spargere) care afectează bunurile altora. Înclinaţia de a se abţine de la violenţele fizice de orice fel pare deci confirmată la modul general. Singura excepţie importantă o constituie duelul, care ţine de codul de onoare al elitelor, aparţinând sau fiind asimilate vechii nobilimi, însă reprimat de către Codul penal. Este îndreptăţit să se vadă în suprareprezentarea considerabilă a evreilor printre participanţii la dueluri excepţia care confirmă regula (…) Pe scurt, acţiunile violente nu reprezintă decât o cincime (20,3%) a infracţiunilor comise de evrei, faţă de o proporţie mai mult decât dublă, depăşind două cincimi (42,1%) la non-evrei. (...) Judecata aceasta se poate găsi într-o varietate de expresii în toată presa timpului. În această ordine de idei, am evocat deja morala familială (şi, ca ipoteză, educaţia şcolară), raportul faţă de stat, faţă de sexualitate, de ocupaţiile din timpul liber, etc., domenii în care s-a putut vedea că iudaismul asimilat din perioada vechiului regim maghiar (de până la razboi- n.n.) dă dovadă de o mai bună stăpânire a agresivităţii şi a pulsiunilor corelative renunţării la folosirea forţei fizice”[5].

În aceste condiţii, violenţa masivă exercitată împotriva evreilor în special în anii războiului, experienţa Holocaustului au produs mutaţii profunde de tip identitar în rândul supravieţuitorilor. Ele au condus la ruperea unui pact moral cu vechea societate şi la adoptarea de strategii radicale, în direcţia dezasimilării sioniste şi, într-o mai mică masură şi pentru o durată mai scurtă, a asimilării politice socialiste. În România, strategia dezasimilării a fost majoritară după 1944, consecinţă a mutaţiilor produse de Holocaust mai întâi, a politicii de asimilare forţată şi a discriminărilor naţionaliste ulterior.

„Iudeo-bolşevismul” în presa din timpul războiului

1.Un singur discurs. Ceea ce se impune celui ce parcurge presa românească din perioada 1 ianuarie 1938 – 23 august 1944 este, mai întâi, monotonia ideologică: ziarele şi mai toate revistele acelui timp au, cel puţin atunci când abordează chestiunile politice interne şi internaţionale, aceeaşi opinie, aceeaşi viziune, aceleaşi credinţe. Pluralitatea de voci, chiar dacă inegale, care caracteriza perioada anterioară se estompează o dată cu începutul anului 1938, pentru a fi curând complet înlocuită de o voce unică. Este vocea, se înţelege deja, a regimului politic: a guvernului Goga mai întâi, a regimului de dictatură regală apoi, a guvernelor Ion Antonescu în cele din urmă.

Interzicerea de către guvernul Goga-Cuza, îndată după instaurarea sa, a ziarelor democratice din Sărindar – «Adevărul», «Dimineaţa» şi «Lupta» – anunţă că de acum înainte presa are un alt regim, că ea este pusă sub controlul cenzurii. Când, mai târziu, în iunie 1940, regele Carol al II-lea transformă Frontul Renaşterii Naţionale în Partidul Naţiunii, noua organizaţie politică fiind definită – cu vizibilă mândrie – „partid unic şi totalitar”, un decret-lege emis cu această ocazie criminalizează explicit „faptul de a propovădui prin viu grai sau prin scris schimbarea organizării politice a Ţării aşa cum este ea stabilită prin Decretul Lege de înfiinţare a «Partidului Naţiunii»”[6]. Nichifor Crainic avea să „desăvârşească” ceea ce fusese început de guvernul naţional-creştin, cum singur o spune: „Un splendid act de dreptate românească a săvârşit Octavian Goga când, în 1938, a suprimat «Adevărul», «Dimineaţa» şi «Lupta». Restul abia în 1940 l-am putut duce la capăt eu când, în calitate de ministru al Propagandei, am stârpit toate cotidianele şi publicaţiile săptămânale şi lunare, evreieşti din România. Dreptul sfânt de-a vorbi în numele românismului aparţine exclusiv Românilor. Noi putem vorbi în numele străinilor de-aici, fiindcă suntem stăpînii acestui pămînt”[7]. Iar în 1942, Mihai Antonescu, într-un bilanţ triumfalist al guvernării Ion Antonescu, consacră un capitol special „Propagandei Naţionale”, prilej de a oferi date statistice privind acţiunile punitive ale regimului la adresa libertăţii cuvântului: „Acţiunea de românizare sănătoasă a presei a dus la suspendarea a 30 de ziare fără valoare, din care 12 cotidiane şi 18 periodice; 4 străine şi 26 româneşti; la suprimarea a 171 de mici ziare nefolositoare, suprimându-se publicaţiile obscene şi risipa neîngăduită a publicaţiilor.”[8] În locul acestora, Ministerul Propagandei înfiinţează propriile sale publicaţii – «Cuvîntul Mareşalului către săteni», «Basarabia», «Bucovina», «Transnistria», «Argeşul», «Pentru Jertfitori», «Dacia Traiană», «Soldatul», «Der Soldat», «Il Soldato» –, unde, se-nţelege, servitutea e totală.

Discursul politic unic nu se aude însă doar în aceste medii oficiale, ci şi în ziarele şi revistele aparent independente, în fapt oficioase, cu răspândire naţională şi definitorii pentru epocă: «Curentul», «Viaţa», «Universul», «Gândirea», «Convorbiri literare», «Vremea (Războiului)», chiar în «Revista Fundaţiilor Regale», ş.a.m.d., pentru a nu le mai aminti pe cele precum «Porunca Vremii» sau «Sfarmă Piatră», ale căror vederi extremiste erau demult de notorietate. Laitmotivul acestui discurs multiplicat în toată presa românească a epocii poate fi rezumat în două cuvinte: anti-democratismul şi pro-totalitarismul. Ideea care cucerea spiritele atunci era aceea – cum o formula Pamfil Şeicaru, directorul şi patronul importantului ziar «Curentul» – că „democraţia este lichidată (subl. aut.)”[9], că o altă ordine politică, opusă, de genul fascismului sau naţional-socialismului[10], îi ia locul, că această schimbare ţine de sensul istoriei şi că ea este, şi din punct de vedere românesc, dezirabilă, chiar imperativă. Asemenea premise duceau inevitabil spre cultul figurilor europene care întruchipau, prin politica lor, „noua direcţie” a istoriei: Adolf Hitler, Mussolini, Salazar, Ion Antonescu ş.a.m.d.. Presa românească a timpului este plină nu numai de ditirambi la adresa acestora[11], dar şi de punctele lor de vedere, de cuvântările şi articolele lor, sau ale celor care-i secondau – Goebbels, Alfred Rosenberg, von Ribbentrop, Manfred von Killinger, contele Ciano etc. etc. –, reproduse adesea integral ori generos rezumate, mereu superlativ apreciate.

2. De la „iudeo-democraţie” la „iudeo-comunism/iudeo-bolşevism”. În exerciţiul de demonizare a democraţiei, un argument deseori folosit era acela că această ordine politică înseamnă în esenţă „înscăunarea dominaţiei străinilor, a jidanilor”[12], cum o spunea într-o conferinţă Traian Brăileanu, ministrul Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor în guvernul „naţional-legionar”. Asortată frecvent cu teza „iudeo-masoneriei”[13] sau cu cea a „plutocraţiei”[14], noţiunea de democraţie astfel rezultată apărea, în opinia acestor critici, ca fiind eminamente evreiască sau ca servind exclusiv evreimea. În acest mod gîndea, bunăoară, şi Nichifor Crainic: „Dacă până mai ieri revendicările naţionalismului românesc se lichidau în tragedie, faptul se datora puterii internaţionale iudaice, grefate pe democraţiile occidentale, care exercitau o adevărată teroare asupra guvernelor ţării. Eram, în chip învăluit, vasalii acestei iudeo-democraţii, iar naţionalismul românesc nimic nu putea realiza dincolo de voinţa ei”[15].

Democraţiile occidentale care supravieţuiau erau prezentate la fel, ca fiind infiltrate şi controlate de elementul evreiesc. Administraţia prezidenţială americană era descrisă ca fiind o marionetă aflată în mâinile evreilor[16], ca şi guvernul britanic condus de Winston Churchill[17].

În optica multor publicaţii româneşti, spiritul european originar al Marii Britanii fusese astfel pervertit de influenţa unui spirit non-european: „Războiul intercontinental de azi va avea de ales între spiritul european (întruchipat de Hitler, n.n.) şi cel anglo-saxon pe care tot Europa l-a creat, dar pe care iudaismul l-a deformat. Victoria, ca în toate veacurile de altfel, nu poate fi decât de partea Europei, care reprezintă aristocraţia spiritului.”[18]

Presa românească a epocii este invadată, mai ales după iunie 1941, de retorica, zgomotoasă şi maşinală, a Axei ca „apărătoare a Europei”, în care se întâlnesc la tot pasul sintagme ca „războiul sfânt”, „cruciada” „biruinţa Crucii”, etc., acestea fiind considerate definitorii pentru „spiritul european” şi pentru noţiunea de „Europa”[19]. „Rolul hotărâtor pe care îl joacă România în istoria bătrânului continent”[20] devine o temă obsedantă a ziarelor şi revistelor[21]. Discursul public era puternic saturat de credinţe jertfelnic-triumfaliste, eroizante, totul creionând o mitologie salvaţionistă a războiului purtat de Germania şi aliaţii săi.

Momentul încheierii alianţei dintre Marea Britanie şi Statele Unite, pe de o parte, şi Uniunea Sovietică, pe de altă parte, este, privind retrospectiv, momentul-cheie în care „iudeo-democraţia” virează brusc spre „iudeo-comunism”. Alianţa militară este explicată de presa românească prin reliefarea maniacală a ceea ce au „comun” cele două lumi: elementul evreiesc. În Anglia „s-a întronat definitiv lucrarea diavolească a jidanilor introduşi în cetate ca s-o năruiască. […] Patria lui Carlyle, apologetul eroismului, a devenit o junglă stăpânită total de hoardele fără suflet ale iudeo-masoneriei comuniste”[22].

Glisarea de la o atitudine la cealaltă era însă mai veche în cultura politică românească, manifestându-se frecvent în anii ’30, astfel că bascularea bruscă şi cvasi-generalizată din timpul războiului avea deja terenul pregătit. Tudor Teodorescu-Branişte, un remarcabil ziarist democrat, observa, chiar în ultimul număr care a mai putut apărea al ziarului «Adevărul», această suprapunere dintre democraţie şi comunism cu care operau deja spiritele extremiste devenite tot mai ofensive: „Dacă o bună parte din opinia publică este azi în rătăcire şi repudiază ideea de libertate, ca să îmbrăţişeze principiul dictaturii, nu este vina opiniei publice, ci a celor care au contribuit la rătăcirea ei. Să nu se uite că ani de zile, democraţii sinceri, moderaţi au fost etichetaţi ca «bolşevici», deşi chiar şi cei care le aplicau eticheta ştiau foarte bine că au în faţa lor oameni profund ataşaţi ideii de libertate şi legalitate, în cadrul actualului regim monarhic-constituţional. În felul acesta, s-a căutat compromiterea şi înăbuşirea oricărei iniţiative de reală şi chibzuită democraţie.”[23] Democraţia şi comunismul apăreau astfel, în viziunea multora, ca strâns înrudite, organic legate între ele: comunismul n-ar fi (fost) altceva decât ipostaza esenţializată şi/sau radicalizată a democraţiei.

Alianţa militară dintre anglo-americani şi sovietici a fost interpretată ca o probă irefutabilă şi zdrobitoare a asemănării de fond dintre democraţie şi comunism. În ciuda unor neînţelegeri pasagere dintre cele două ordini politice, a deosebirilor lor de formă, recunoscute câteodată chiar de cei care subliniau similitudinile de „esenţă”, ambele ordini politice sunt prezentate tot mai stăruitor – o dată cu începutul anilor ’40 – ca fiind opera aceluiaşi autor (iudaismul) şi ca având acelaşi scop (dominaţia iudaica), funciar ostil Europei. Punctul de vedere oficial nazist – bazat pe ceea ce Hitler numea „complotul iudeo-bolşevic” şi „complotul între evrei şi democraţi, bolşevici şi reacţionari”[24] împotriva naţiunii germane – găsea astfel receptivitate şi susţinere în publicaţiile româneşti care mai puteau apărea.

3. Teza „iudeo-bolşevismului”. Dacă teza „iudeo-democraţiei” era afirmată cu oarece economie în presa românească a timpului, cea a „iudeo-comunismului” se dezvoltă cu mult mai multă vigoare şi devine mult mai vizibilă, chiar dacă cele două noţiuni rămân interschimbabile în multe contexte[25].

Ultimatumul sovietic din iunie 1940, soldat cu pierderile teritoriale ştiute, şi, un an mai târziu, intrarea României în război alături de Axă împotriva Uniunii Sovietice au fost momentele care au adus o bruscă intensificare şi lăţire a prezenţei stereotipului „iudeo-bolşevic” în presa scrisă românească. Dacă reprezentarea evreimii ca infidelă şi trădătoare în raport cu statul român avea deja vechime, măsurile punitive începute în ianuarie 1938 fiind astfel justificate, de-acum, după pierderile teritoriale din 1940, percepţia mediatică – derivată din cea oficială – a minorităţii evreieşti cunoaşte o nouă simplificare: propensiunea spre comunism este considerată definitorie pentru evrei. În discursul jurnalistic este adesea insinuată o legătură irezistibilă între Uniunea Sovietică şi evreii din interiorul statului român, îndeosebi cei din Moldova, în consonanţă cu ceea ce credeau autorităţile româneşti.

Şi aceasta pentru că multe cercuri mediatice considerau că regimul sovietic este o operă prin excelenţă evreiască. Teza potrivit căreia revoluţia bolşevică din 1917 a avut la comanda sa evrei cunoaşte formulări dintre cele mai tranşante: „Revoluţia bolşevică a fost pregătită de Lenin şi de jidanii: Trotzky, Zinoviev, Kamenev, Uritzky. (…) Toate aceste numiri rusificate ascund pe acelea de: Bronstein, Radomirsky, Apfelbaum. (…) Întrunirea clandestină din 10 octombrie 1917, cu prilejul căreia s-a hotărât revoluţia armată, cuprindea şapte jidani, cinci ruşi (dintre cari trei căsătoriţi cu jidance) şi un polonez (s.n.)”[26]; toate acestea sunt apreciate ca fiind „cea mai mare îndrăsneală judaică a tuturor timpurilor”[27]. Regimul instaurat astfel nu putea însemna decât o dominaţie evreiască: faptul, de exemplu că „fiorosul Stalin, avea drept sfătuitor pe evreul Kaganovici [devenea] bună chezăşie pentru orientarea Kominternului”[28]. În Uniunea Sovietică – susţinea însuşi Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliul de Miniştri, în 1942 – „intelectualii sunt sclavi, ţăranii sunt pietre, iar evreii stăpâni.”[29]. Nici Nichifor Crainic, al cărui cuvânt deopotrivă politic şi jurnalistic atârna greu în epocă, nu se sfiia să vorbească de „iudeo-ruşi” şi de „Rusia iudeo-bolşevică”[30], elementul evreiesc fiind găsit vinovat de pierderea Basarabiei şi a Bucovinei. Acum nu numai cotidianele invocă „iudeo-bolşevismul” atunci când se referă la Uniunea Sovietică, ci şi periodice culturale cu cel mai respectabil trecut. Revista «Convorbiri literare», de pildă, se înscrie şi ea în acelaşi cor general, utilizând în editorialele sale expresii precum „bolşevismul iudeo-comunist al republicilor sovietice”, sau „evreul bolşevic Bela Kun”[31]; chiar redactorul ei şef, I.E. Torouţiu, vorbeşte de „apocaliptica încleştare dintre supra-statul iudeo-bolşevic şi popoarele civilizate ale Europei, în cruciadă”[32]. O asemenea teză, se-nţelege, nu avea cum să lipsească din periodicele tradiţional extremiste, precum «Sfarmă Piatră» sau «Porunca Vremii»[33].

Pe scurt, reprezentarea mediatică, modelată mereu propagandistic, instituie frecvent un semn de egalitate între „evreu” şi „comunist” sau „bolşevic”, operaţie pe care nimeni nu o pune în vreun fel la îndoială.

În aceste condiţii, atracţia evreilor români pentru statul sovietic, îndată după ce acesta se extinde până la Prut, devine un fel de laitmotiv în presa timpului. Ziarul «Curentul» găzduia în iulie 1940 „reportaje” de la noua graniţă româno-sovietică în care era descris un exod necontenit de evrei români spre Basarabia tocmai devenită sovietică: „Este interesant de relevat, că cei mai mulţi care pleacă dincolo de Prut sunt evrei, fără deosebire de rang social sau de vechime în ţară. Am putut vedea pe str. Portului lungi coloane de căruţe pline cu geamantane de lux, cufere ticsite cu hăinărie fină, lucruri scumpe etc., iar alături sau în urma lor, grupuri de evrei ce păreau după îmbrăcăminte oameni de cultură şi situaţie.”[34] Autorul nu utilizează termenul de „iudeo-bolşevici” sau „iudeo-comunişti” pentru a-i desemna pe pribegii în cauză, dar e animat de convingerea că ceva irezistibil îi atrage pe evrei spre lumea sovietică, ceva iraţional, himeric, propriu spiritului lor.

Ideea că evreimea basarabeană şi bucovineană în ansamblul ei a jubilat la anexarea de către Moscova a celor două regiuni, developându-şi astfel sentimentele antiromâneşti şi pro-sovietice, cunoaşte o varietate de expresii, de la aserţiunea abruptă şi nechestionabilă la prezentarea de „dovezi” considerate irefutabile. Un articol din «Viaţa» (director: Liviu Rebreanu) consacrat problemelor demografice ale Chişinăului, bazat chipurile pe date statistice inatacabile (furnizate însă de autorităţile române), susţinea următoarele în noiembrie 1941: „Când anul trecut Rusia sovietică a cucerit Basarabia, oraşul Chişinău avea 120.000 de locuitori. Cum pentru evreii din România, raiul bolşevic constituie un mare punct de atracţie, foarte mulţi evrei au trecut în Basarabia; aşa că sub dominaţie bolşevică Chişinăul ajunsese să aibă aproape un milion de locuitori. După pârjolul aruncat de bolşevici în retragerea lor, asupra capitalei Basarabiei, n-au mai rămas în Chişinău decât 38.000 de locuitori. Atâţia s-au găsit la numărătoarea făcută de administraţia românească.”[35]

În aceeaşi ordine de idei, ziarul «Universul» (director şi proprietar: Stelian Popescu) publică, de pildă, fotografii reprezentând persoane exprimându-şi bucuria, având sub ele menţiunea: „Manifestările iudeo-comuniştilor la Chişinău pentru răpirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către bestiile roşii”. În comentariul care însoţeşte fotografiile se precizează încă o dată: „Mutrele hidoase din fotografii sunt ale evreilor din Chişinău”. Deşi în imaginile respective nu apare nici un indiciu, cât de mic, care să susţină o asemenea identificare, certitudinea autorului nu cunoaşte nici o fisură, finalul articolului instituindu-se într-un îndemn punitiv: „Recunoaştem munca grea a autorităţilor noastre la identificarea acelora care ne-au fost duşmani şi asasini. Dar, odată identificaţi şi dovediţi că au participat la neîntrecutele şi fioroasele orori, nici o milă.”[36]

„Nici o milă” devenise demult motoul subînţeles al singurului discurs politic şi jurnalistic ce se putea auzi în spaţiul românesc. Începute de guvernul Goga, legile şi măsurile antievreieşti se succedau de-atunci necontenit, înlăturând pe rând drepturi politice şi civile elementare, presa aprobându-le de fiecare dată, când explicit, prin comentarii proprii[37], când implicit, prin popularizare[38]. Într-un asemenea climat politic şi social, actele antievreieşti – chiar dacă erau comise în afara legalităţii stabilite, căzând direct sub incidenţa codului penal – se bucurau de un fel de legitimitate şi, pe cale de consecinţă, de o impunitate subînţeleasă. Pogromul săvârşit de legionari în cartierele Văcăreşti şi Dudeşti din Capitală în ianuarie 1941 se prevala de acest tip de „dezlegare”. Faptul se poate constata urmărind presa acelui moment, care, abia după aproape trei săptămîni de la rebeliune, dă în sfârşit ştirea că jafuri, devastări, incendieri, omoruri s-au înregistrat „atât asupra locuitorilor români nevinovaţi cât mai cu seamă în cartierele evreieşti Dudeşti şi Văcăreşti, unde s-au executat adevărate pogromuri”[39]. Un comunicat oficial dat publicităţii tot atunci – anunţând că s-au înregistrat 236 de morţi, din care 118 evrei – se încheie cu o propoziţie care sugerează o circumstanţă atenuantă pentru cei ce-au comis acest act: „Mai mult de jumătate din numărul celor căzuţi îl formează comuniştii recrutaţi dintre muncitori, meseriaşi, funcţionari comerciali, şoferi, ucenici etc.”[40] Cu alte cuvinte, îşi meritau într-un fel soarta…

Reprezentarea jurnalistică a evreimii române ca aservită comunismului este ulterior, mai precis după intrarea României în război, considerabil întărită. «Curentul» din iulie şi august 1941 relatează pe larg, de pildă, despre „distrugerea Chişinăului” şi incendierea catedralei sale, fapte atribuite fără dubiu evreimii filo-comuniste locale: „Jidanii, marii pionieri ai comunismului, în fuga lor peste Nistru n-au uitat să dea foc celui mai scump altar, nu numai al Basarabiei ci şi al României.”[41]. La fel sunt prezentate lucrurile şi în Bucovina de Nord. Chiar directorul ziarului, Pamfil Şeicaru, în general reţinut în textele sale faţă de clişeul „iudeo-bolşevismului”, marşează la un moment dat – în acord cu colaboratorii săi – la aceeaşi intoxicare a opiniei publice: „Un an de ocupaţie bolşevică a prilejuit evreilor o manifestare de ură, le-a înlesnit mărturisirea în acte de o neegalată ticăloşie, încît coabitarea evreilor cu românii în Bucovina ar egala [cu] o provocare.”[42]

Anul de ocupaţie sovietică a Basarabiei este prezentat peste tot ca un an de ocupaţie propriu-zis evreiască. «Viaţa», bunăoară, vorbeşte şi ea de „domnia elementului jidovesc între Prut şi Nistru”; de exemplu, în sistemul de învăţământ basarabean, se susţine, rolul de dascăl a fost încredinţat evreilor, „indivizi în majoritate degeneraţi din punct de vedere moral”. Finalul articolului în chestiune formulează o concluzie-revanşă: „Din pustiu au venit (evreii, n.n.); acolo se vor întoarce, iar noi românii ne vom reface cuiburile pătate de anul ocupaţiei iudeo-comuniste”[43].

Acest climat mediatic nu făcea decât să răspundă vederilor guvernanţilor. Prima măsură pe care Ion Antonescu, „Conducătorul Statului”, o ia îndată după intrarea României în război este aceea a „îndepărtării” evreilor din mediul rural al Moldovei, încredinţat, desigur, că toţi aceştia erau potenţiali prieteni ai inamicului, iar ziarele timpului titrează cu litere mari şi roşii comunicatul guvernamental[44]. Că guvernul Antonescu vedea în evreii români – şi nu numai pe cei din comunele rurale – trădători siguri, se poate constata câteva zile mai târziu, când presa anunţă – fără nici o tresărire de conştiinţă, fără să exprime vreo îndoială asupra justeţii unui asemenea act – despre cei „500 de evrei comunişti executaţi la Iaşi”, consecinţă brutală, dar previzibilă, a maniei „iudeo-bolşevismului” ajunse la climax. Comunicatul oficial dat publicităţii cu acea ocazie vorbeşte de altfel de „populaţia iudeo-bolşevică”, care s-ar fi făcut vinovată de faptul că ar fi tras focuri de armă asupra soldaţilor germani şi români, şi totodată îndeamnă pe majoritari la delaţiune, sub ameninţarea că în caz contrar vor suferi sancţiuni identice: „Cine nu divulgă la timp pe aceşti turburători ai ordinii şi siguranţei vor fi executaţi, împreună cu toată familia.”[45]

E un moment în care „iudeo-comunismul” devenise o psihoză endemică, deopotrivă politică şi mediatică. Măsurile represive oficiale ating un prag al abuzului şi al arbitrariului înspăimântător. Un comunicat ulterior genocidului de la Iaşi încunoştinţează opinia publică că autorităţile sunt hotărâte să meargă chiar mai departe: „Orice încercare de repetare a acestor mişeleşti agresiuni va fi reprimată fără cruţare. Pentru fiecare ostaş german sau român vor fi executaţi 50 iudeo-comunişti.”[46] Iar jurnaliştii nu fac altceva decât să salute modul decis în care autorităţile antonesciene vor să sancţioneze „trădările”[47] „iudeo-comuniştilor”.

Într-un asemenea context, viaţa evreilor din Basarabia şi Bucovina devine un infern. „Toţi evreii de aici – scrie din Basarabia corespondentul de război al ziarului «Curentul» – sunt spioni, toţi sunt gata să saboteze orice măsură de interes naţional, toţi şi-ar da bucuroşi viaţa dacă ar putea să contribuie cu ceva la succesul bolşevicilor.”[48] Este motivul pentru care, relatează cotidianul mai departe, „împotriva acestora măsurile de siguranţă se înăspresc zi de zi. Toate târgurile şi oraşele au fost evacuate de evrei între 16 şi 55 de ani, cărora, [de acum] înainte, domiciliul le este lagărul.”[49] Corespondentul de război descrie apoi, cu nereţinută satisfacţie, tragedia evreiască pe care o vede la faţa locului: „Pe drumurile Moldovei am întâlnit numeroase convoaie de căruţe şi trenuri întregi de jidovi rătăcitori. […] Iar femeile şi bătrânii cari au mai rămas în târguri şi oraşe, poartă drept semn distinctiv, o banderolă galbenă pe care se află cusută steaua jidovească. În sfârşit, le-a sunat şi lor ceasul. […] Să purtăm de aceea cu vrednicie acest război sfânt, căci el ne va aduce două victorii definitive: înfrângerea bolşevismului şi prăbuşirea judaismului.”[50]

În Bucovina, situaţia era aceeaşi, iar presa nu ezită să popularizeze şi să susţină măsurile luate de administraţia românească. Alex. Rioşanu, împuternicitul lui I. Antonescu în Bucovina, dă mai multe ordonanţe menite să fixeze regimul evreilor de-acolo, vizând modul în care pot circula şi se pot aproviziona, obligaţia de a purta la piept „steaua evreiască” etc.; una din aceste ordonanţe era popularizată prin afişe în care se spunea «Se va aduce la cunoştinţă întregii populaţii că au fost ridicaţi şi internaţi un număr de 50 de fruntaşi evrei din Cernăuţi care vor garanta cu viaţa lor şi averea lor deplina linişte din partea populaţiei evreieşti. În caz că evreii se vor deda la cel mai mic act de violenţă contra armatelor române sau aliate, toţi ostatecii vor fi imediat executaţi.»”[51]. Politicile antisemite capătă astfel toate atributele terorismului de stat, iar ziarele şi revistele socotesc acest lucru justificat. Actele curente şi concrete de justiţie vizându-i pe evrei devin veritabile modele ale abuzului şi chiar ale crimei, pe care presa le consemnează aprobativ[52].

4. Soluţiile ideologiei „iudeo-bolşevismului”. În imaginarul politic şi jurnalistic schiţat mai sus, „iudeo-comunismul” apare ca o teorie a răului absolut, care – pe fondul războiului aflat în desfăşurare – sintetizează şi potenţează, într-un fel de corolar ideologic, „tarele” evreităţii imaginate de antisemitismul tradiţional. În acest sens, punctele de vedere ale lui Goebbels, ministrul propagandei celui de-al III-lea Reich, sunt generos găzduite de presa românească a timpului: „Jidanii sunt cauza războiului. De aceea ei nu suferă o nedreptate în urma tratamentului care li se aplică din partea noastră. Ei merită acest tratament. Este treaba guvernului să termine definitiv cu ei”[53]; sau: „Acest război, evreii l-au voit. […] Aceasta ar putea duce la hotărîri cu caracter grav, dar n-are nici o importanţă lucrul acesta faţă de mărimea primejdiei. […] Concepând împotriva poporului german un plan de distrugere totală, ei (evreii, n.n.) şi-au semnat propria sentinţă de moarte.”[54]

Teza era larg împărtăşită şi de autorităţile regimului de la Bucureşti. Chiar Ion Antonescu susţinea – într-un răspuns către W. Filderman – că „răsboiul deslănţuit de iuda împotriva Germaniei se întoarce acum împotriva lui însuşi”[55]. Presa românească, la rândul ei, contribuia cu propriile sale articole la susţinerea acestui punct de vedere, vorbind de „războiul evreimii”[56], de faptul că „războiul de astăzi, cu toate nenorocirile lui, a fost pus la cale şi întreţinut să nu se stingă, de puterile evreimii din largul lumii”[57] etc.

În faţa „primejdiei evreieşti” de acest tip, care defineşte situaţia majoritarilor ca una de legitimă apărare, căutarea măsurilor radicale devine un imperativ. Citind presa timpului, constaţi nu o dată că „soluţia finală” la „problema evreiască” era tatonată şi dorită. „Numai trecând peste cadavrele judaismului şi bolşevismului, omenirea îşi va găsi liniştea, propăşirea şi misiunea spirituală pe care i-a încredinţat-o Providenţa”, scria Ilie Rădulescu, directorul de la «Porunca Vremii»[58]. A.C. Cuza, „specializat” de multe decenii în „problema evreiască”, dădea adesea interviuri sau făcea declaraţii în care clama imperativul unei „SOLUŢII UNITARE”[59] (s.n.), de genul colonizării evreilor într-un spaţiu extra-european (Uganda, Madagascar, Rodesia, Palestina)[60]. Ziarul «Curentul» consacră frecvent articole acestei teme, uneori pledând pentru expulzarea în masă a evreilor[61], oferind sugestii – animate chipurile de umanism – asupra ţării în care s-ar putea aşeza (Bolivia[62]), alteori socotind – sibilinic, dar şi sugestiv – că „soluţia problemei evreieşti va avea poate un caracter EROIC […] pentru vindecarea lor şi mântuirea ordinei în lume.”[63]. Gazeta «Unirea» îmbrăţişa aceeaşi „soluţie”, formulând ameninţări nevoalate în cazul în care evreii nu consimt să plece „voluntar” din România: „Nu atârnă decît de ivirea posibilităţilor necesare pentru ca normele de lichidare să fie puse imediat în aplicare.”[64]

Participarea evreilor la miscarea comunista intre mit si realitate

1. Apartenenţa, sprijinul, simpatia pentru un partid politic sau o organizaţie civică apropiată de un partid politic reprezintă un act individual, liber asumat. El este rezultatul combinării unor factori diverşi dintre care amintim: stabilitatea economică si socială internă, specificul sistemului politic (deschiderea politică şi civică), conjunctura politică internaţională, apartenenţa familială, nivelul educaţional, cariera profesională, starea de religiozitate, apartenenţa la structuri comunitare sau civice, vârsta, rezidenţâ etc. Prin urmare, în condiţiile unui regim politic nedemocratic, care încurajează politici de discriminare etnică, rasială, persoane aparţinând comunităţilor puternic discriminate vor dovedi o mai mare disponibilitate de a participa la acţiunile acelor partide politice sau organizaţii civice centrate pe lupta împotriva sistemului de putere şi/sau a politicilor rasiale sau etnice pe care le pune în practică regimul politic. Asemenea reacţii politice individuale nu se confundau cu reacţia comunităţii etnice.

2. Structurile civice comunitare au autonomia şi identitatea lor. Ele elaborează reacţii specifice, ca răspunsuri la situaţii istorice exceptionale, pe care membrii comunităţii etnice le pot urma. În contextul sistemelor politice nedemocrate, care nu recunosc un statut specific comunităţilor etnice sau religioase, care practică politici şovine şi antisemite ce pot duce de la excluderea din drepturi civice, economice sau politice până la reprimarea prin genocid a minoritarilor, reprezentanţii acestora pot avea o atitudine obedientă faţă de putere (liderii Centralei Evreilor) sau pot milita pentru acţiuni de eliberare sau de salvare, în numele şi în folosul comunităţii şi a membrilor săi. Un exemplu elocvent în acest sens, îl reprezintă acţiunile întreprinse de W. Filderman pentru prevenirea deportărilor sau pentru ajutorarea celor deportaţi în Transnistria. Astfel de atitudini sunt pe larg prezentate în capitolul Viaţa comunităţilor evreieşti în timpul regimurilor politice conduse de Ion Antonescu. Răspunsul comunităţilor evreieşti la Holocaustul din România.

3. În România, partidul comunist a avut, în perioada 1938-1944, mesaje şi atitudini politice critice la adresa politicii antisemite a statului din timpul guvernărilor dictatoriale. În problema minorităţilor sau cea antifascistă PCR a preluat, în genere, poziţiile Internaţionalei Comuniste.

Documentele PCR din perioada 1938-1944, aflate în Arhivele Naţionale ale României, oferă sursa documentară pentru a prezenta câteva dintre poziţiile acestui partid faţă de problema evreiască. Din această perspectivă, documentele exprimă trei atitudinii ale partidului comunist: 1. o reacţie directă de respingere a discriminărilor şi acţiunilor politice antisemite organizate de stat; 2. o reacţie implicită şi 3. reacţia de triviliazare a Holocaustului din România.

Se observă că, exceptând ultimul tip de reacţie, practic în oricare din celelalte situaţii, mesajele PCR din acea epocă erau, cel puţin potenţial, surse de atracţie pentru evreii din Romania, care în aceea perioadă traiau un acut sentiment de insecuritate multiplă.

Câteva exemple care ilustrează atitudinile partidului comunist menţionate mai sus.

Critica procesului de românizare; se respingea efectul acestui proces asupra statutului economic şi social al evreilor[65]. “Guvernul Antonescu-Sima a pornit în întreaga ţară pe baza legii pentru «românizarea personalului» să arunce pe drumuri zeci de mii de muncitori şi funcţionari evrei, maghiari şi să-i înlocuiască cu partizanii lor mai cu seamă din rândurile refugiaţilor…La întreprinderile evreieşti, maghiare şi cu capital străin (afară de cele germane) au fost numiţi câteva mii de comisari de românizare cu lefuri grase…Sub egida «românizării industriei şi a comerţului» legionarii şi partizanii lor înarmaţi au trecut în întreaga ţară la exproprierea magazinelor mici şi mari evreieşti prin ameninţări cu moartea…Regimul legionar în frunte cu generalul Antonescu şi Horia Sima un numai a îndemnat la împărţire, dar a şi împarţit prin lege sau fără lege averea populaţiei evreieşti”[66].

Reacţii critice la antisemitismul violent întreţinut de extremismul de dreapta; în ianuarie 1938, în urma manifestărilor antisemite din Transilvania, “Partidul comunist trebuie să explice în mod marxist maselor înţelesul pogromurilor periodice, să explice că acestea nu sunt fenomene accidentale, că sunt un produs al politicii naţionale realizate de dictatura capitalului financiar”. Solidarizarea sau apărarea evreilor faţă de antisemitismul violent avea drept scop şi atragerea evreilor de partea stângii comuniste. “Aducând la cunoştinţă maselor atitudinea muncitorimii revoluţionare, comuniştii răspândesc în rândurile maselor minoritare simpatii pentru organizaţiile muncitoreşti revoluţionare”.

Antisemitismul era perceput de către partidul comunist prin optica luptei de clasă, a opoziţiei radicale dintre burghezieşsi proletariat. În acest context, ei dezavuau atitudinile politice ale liderilor comunităţii evreieşti. “Totodată partidul comunist trebuie să demaşte cu arătarea faptelor (discursurile lui Ely Bercovici, Filderman în parlament, absenţa completă a partidului maghiar) toată laşitatea şi plecăciunea burgheziei minoritare şi să înfiereze pe aceia care sunt aliaţii liberalilor: Uniunea Evreilor Români, partidul maghiar, care au încheiat pacturi cu călăii propriilor popoare”[67].

Documentele antifasciste sau cele împotriva regimurilor politice dictatoriale exprimau, printre altele, şi poziţia partidului comunist pentru drepturi egale ale minoritarilor ; “Apărarea drepturilor naţionalităţilor şi demascarea demagogiei pe care guvernul o încearcă pe acest teren”[68] sau “Contra politicii de persecuţie naţională, anularea decretelor de revizuire a cetăţeniei şi repunerea în liste a celor revizuiţi şi şterşi din liste, anularea «legii de protecţie a muncii naţionale », …, pentru drepturi egale tuturor popoarelor din România”[69].

Problema evreiască a fost un subiect prezent şi în corespondenţa comuniştilor către Internţionala a III-a. Într-o scrisoare redactată după rebeliunea legionară se menţiona : „Garda de fier a pierdut foarte mult din influenţa sa. Această rebeliune multora le-a deschis ochii. Jaful, incendierile şi asasinatele despre care scriau ziarele constituie o jucărie în comparaţie cu ceea ce a fost. Pe 21-22 ianuarie, înainte ca Garda de Fier să înceapă atacurile serioase asupra Consiliului de Miniştri, Antonescu nu s-a amestecat. Legionarii au jefuit în voie Văcăreşti, Oţeşti şi alte raioane. Pe strada (bulevd.) Domniţei legionarii au organizat o orgie. În mijlocul legionarilor care dansau ca nişte turbaţi a fost aruncat un grup de evrei şi evreice şi astfel «dansând» legionarii îi omorau pe aceşti oameni cu drugi de fier. La abator evreii au fost atârnaţi în cârlige în care se atârnau şi tăiau vitele. Avem unele fotografii pe care vi le trimitem”[70].

PCR, în asociaţiile civice pe care le controla, a permis minoritarilor evrei ca, pe lângă acţiunile organizaţiei, să aibă posibilitatea de a milita şi pentru obiective specifice; astfel în cadrul Uniunii Patrioţilor, PCR a susţinut că “grupul evreiesc trebuie să aibă o comisie a lui, deci evrei care să se ocupe şi de chestiuni pur evreieşti”[71].

De asemenea, PCR a organizat reţele de ajutorare a evreilor aflaţi în Transnistria în lagărul de la Vapniarca, acolo unde majoritatea celor aflaţi in detenţie erau evrei şi comunişti[72]. Menţionăm aici că în 1942, în timp ce comuniştii români au rămas internaţi în lagărul de la Târgu Jiu, comuniştii de origine etnică evreiască, peste 400, au fost deportaţi la Vapniarca. Pentru că au fost hrăniţi cu mazăre furajeră stricată, mulţi dintre ei au revenit în ţară paralizaţi. Peste 40 de comunişti români de etnie evreiască, care aveau condamnări, au fost mutaţi de la Vapniarca la închisoarea Râbniţa. Doar 3 dintre ei au supravieţuit.

Există însă şi informaţii despre Holocaust care sunt fie indirecte, fie eludează voit meţtionarea “populaţiei evreieşti”, pe care o înlocuieşte cu termenul de “popoare conlocuitoare”. Cu atît mai neaşteptată este o asemenea situaţie în cazul pogromului de la Iaşi. Un document PCR din acea perioadă, după ce descrie cu indignare bilanţul guvernării Antonescu, „mizeria, foametea, munca forţată, robia naţională, internarea cu miile în lagăre de concentrare şi împuşcarea în masa a evreilor, a patrioţilor români şi războiul nimicitor în interesul fasciştilor germani”, menţionează doar că ”asasinarea celor 2.000 de patrioţi de la Iaşi şi a altora din toată ţara nu poate să intimideze poporul român!”[73], genocidul antisemit metamorfozîndu-se într-un asasinat în masă a unor „patrioţi”.

Într-un Raport al Secretariatului CC al PCR din 20 mai 1938 se descria situaţia grea a evreilor în urma Legii de revizuire a cetăţeniei, fără însă ca ei să fie menţionaţi. “Dictatura regală a dezlănţuit o teroare sălbatică contra popoarelor conlocuitoare din România prin «revizuirea cetăţeniilor», prin care se răpeşte cetăţenia la zeci şi sute de mii de oameni. Prin aplicarea barbara a «legii protecţiei muncii naţionale» alte sute de mii de bărbaţi şi femei sunt scoase din producţie şi date afară din slujbe. Dictatura regală duce o politica şovinistă de aţâţare a poporului român contra popoarelor conlocuitoare prin care periclitează existenţa ţării în cazul unei agresiuni a ţărilor fasciste contra României”[74].

Un document al CC al PCR de după rebeliunea legionară, minimaliza problema evreiască prin aceea că definea mişcarea legionară ca “semănarea şi hrănirea şovinismului sălbatic în poporul român, aţâţarea şi ura între popoare, legionarismul însemna pentru muncitori 12-16 ore de lucru pe zi, pentru salarii mizerabile, pogromuri în contra muncitorimii revoluţionare şi a naţiunilor asuprite”[75].

4. Aşa cum arăta şi sociologul Andrei Roth, în perioada interbelică a existat o suprareprezentare a evreilor în Partidul Comunist din România. Aceasta înseamna că ponderea lor era mai mare decât proporţia pe care o reprezenta minoritatea evreiască, ca grup demografic, în ansamblul populaţiei. „Cu toate astea, considera A. Roth, această suprareprezentare a evreilor în mişcarea comunistă nu înseamna că majoritatea evreilor ar fi fost comunişti şi nici că majoritatea comuniştilor ar fi fost evrei”. Aşa de pildă, în 1933, evreii reprezentau 4% în totalul populaţiei, în timp ce în partidul comunist, care număra 1665 membri, ei erau 18,22% (303 persoane la o comunitate care număra peste 750.000 persoane). Era practic, al treilea grup etnic, după maghiari (26,8%) şi români (22,65%)[76]. Intre 1933 si 23 august 1944, numărul membrilor de partid s-a modificat. Astfel, conform unei Note a CC/PCR, în 1940 ar fi fost între 4 si 3 mii de comunişti, pentru ca în ajunul lui 23 august 1944 numărul acestora să se apropie de mie[77].

Iudeo-comunismul a fost cu precădere un mesaj de propagandă menit să dezbine oamenii. El nu s-a născut pe baza evaluarii statistice sau a forţei politice a PCR în societate. Pe de o parte membri PCR între 1938-1944 erau într-un număr foarte mic (astăzi se apreciază că la 23 august 1944 existau numai 1000 membri PCR), iar împreună cu simpatizanţii, cei care făceau parte din asociaţii civice apropiate de PCR, totalizau circa 4 mii de persoane. Pe de alta parte, după 1924 PCR a fost o formaţiune politică în afara legii, cu resurse extrem de limitate pentru a influenţa reacţiile politice ale puterii. Relaţia dintre mesajul politic şi realitatea istorică este cea care poate oferi o explicaţie plauzibilă pentru înclinaţia unor cetăţeni minoritari de a milita în partidul comunist. Adeziunea la PCR, a maghiarilor şi a evreilor, se datorează şi faptului că partidul avea în epocă un pronunţat caracter antifascist şi o poziţie clară (ideologic şi pragmatic) în chestiunea naţională, aşa cum de altfel o probează şi documentele pe care le prezentăm. Atitudinea PCR în chestiunea minorităţilor era conformă cu tezele Internaţionalei a III-a şi prevedea, în mare, principiul autodeterminării popoarelor.

5. Populaţia evreiască a avut de suferit de pe urma ocupării Basarabiei şi Bucovinei în vara anului 1940 de către armată şi administraţia sovietică. Există date statistice, tabele nominale privind deportarea cetăţenilor evrei din Basarabia şi Bucovina. Deportarea s-a făcut în baza criteriilor ideologiei „luptei de clasă”. În aceste condiţii au fost deportaţi evrei înscrişi în mişcarea sionistă, considerată de sovietici ca organizaţie politică burgheză precum şi cei care aparţineau micii burghezii (comercianţi) sau partidelor tradiţionale din România. Cu ajutorul informaţiilor statistice provenind de la Chişinău[78] s-a putut stabili următoarea pondere a populaţiei evreieşti deportate sau deţinute de către autorităţile sovietice în perioada 1940-1941:



Concluzii

Aspectele analizate susţin ideea că „iudeo-bolşevismul” sau „iudeo-comunismul”, departe de a fi repere conceptuale pentru a clarifica şi evalua geneza şi transformările comunismului ca mişcare, partid sau putere politică în România, au reprezentat în epocă şi sunt şi astăzi expresii ale propagandei antisemite, totalitare şi naţionaliste. Cei doi termeni au ajuns instrumente banale în panoplia naţionaliştilor şovini, prin care se urmăreşte deturnarea de la probleme reale, politice sau economice, spre un mental primitiv încorsetat de prejudecăţi etnice şi rasiale. Activarea facilă a unor asemenea stări de spirit prin lozinci antisemite desprinse din strategia „ţapului ispăşitor”, incită iraţionalitatea, dezbină oamenii. Singurul temei real pentru astfel de expresii este disponibilitatea mentalului individual sau colectiv de a reacţiona la ele de o manieră previzibilă: anatemizarea şi pedepsirea unei colectivităţi umane.

Apartenenţa unei persoane la o mişcare sau partid politic este un act de voinţă individuală la care concură situaţia istorică naţională şi internaţională, mediul social şi familial, educaţia fiecăruia etc. Suprareprezentarea minoritarilor etnici în mişcările politice de stânga, în perioada interbelică, a fost influenţată puternic de ascensiunea fascismului şi a nazismului în Europa.

În timp ce studiile de impact şi imagologie privind mitul iudeo-bolşevismului au un grad mai mare de accesibilitate, cele privind relaţiile complexe dintre partide politice, instituţii comunitare sau implicarea persoanelor şi personalităţilor aparţinând diferitelor comunităţi etnice în viaţa politică reprezintă un capitol puţin studiat până astăzi.