transe,foame,fraieri/armata,eroi,civili/fara pensie

Traian Basescu are o prima transa de „date stiintifice“ in baza carora sa poata condamna comunismul. „Cotidianul“ a pus cap la cap, utilizind diversele materiale documentare care sint disponibile, numele celor care, apartinind unor elite distincte, au avut de suferit de pe urma comunismului. Cifra care a rezultat in urma acestor investigari nu este, desigur, una finala: e doar o cifra minima. Prin urmare, numarul victimelor de elita ale regimului comunist este cel putin acesta; cel pe care vi-l propunem in cele ce urmeaza. Aceasta nu exclude insa faptul ca numarul acestor victime sa fie unul inzecit. Victime numarate „stiintific“ Coroborind datele selectate din „Dictionarul victimelor comunismului“ (disponibil la literele A la Q – 8 volume din 14 intentionate), scris de Cicerone Ionitoiu, cea mai completa baza de date cu privire la numarul victimelor comunismului, cu documente si date ale Memorialului de la Sighet, contabilizarea numelor de victime care fac parte din elita politica indica cifra de aproximativ 836 de lideri. Pentru clasa politica, luata in ansamblul sau, cifra se dubleaza cel putin, in inventarul lui Ionitoiu: peste 1.800 de victime in total. Dintre acestia, 350 de persoane au fost omorite sau au murit in detentie, precum si la interval de o luna de la eliberarea din arest (in foarte multe cazuri, chiar la interval de citeva zile, detinutilor dindu-li-se drumul pentru a nu muri in puscarie). In plus, exista cazuri de suicid imediat dupa „eliberare“, generate de absenta mijloacelor de trai sau de neputinta de a suporta amintirile evenimentelor traite. La acestia, se adauga si un numar semnificativ de persoane care au murit la citeva luni sau la citiva ani de la eliberarea din detentie. 20 de membri ai elitei politice distruse de comunisti au ajuns, conform statisticii minimale cu care operam, la groapa comuna. Numele victimelor clasei politice romanesti si ale reprezentantilor de elita ai acesteia, apartenenta acestora, precum si locurile de detentie ale acestora se regasesc in tabelul atasat acestui articol. Ordinul de marime in 1945 Crema elitei politice de la mijlocul secolului trecut numara citeva sute de nume; o buna parte dintre acestia – ministri si secretari de stat – au fost inchisi la Sighet. Daca acestora li se adauga parlamentarii in viata din diverse legislaturi, cifra creste cu inca aproximativ 2.000 de nume – e de parere istoricul Armand Gosu. Inca aproximativ 3.000 de oameni alcatuiau elita birocratica a Romaniei. Toti acestia plus liderii politici locali – din mediul urban si rural – duc la o cifra de 10.000-15.000 de nume care compuneau elita politica a Romaniei imediat dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. „Majoritatea acestora au atras represiunea comunista in prima faza a sa – cea mai dura si mai violenta. Toata elita politica a Romaniei necomuniste a fost neutralizata de comunisti. Pe cei care nu au apucat sa ii inchida in detentie i-au trimis la Canal, cu condamnari administrative. Nu a ramas nimeni neinchis. Faptul ca intreaga elita politica a fost neutralizata da clar, o data in plus, dimensiunea genocidala a regimului comunist“, spune Armand Gosu. • Cum am numarat Am inclus in rindul celor 836 de victime personalitati politice atit lideri cu impact national inainte de venirea comunistilor la putere, precum si lideri locali. De asemenea, am inclus pe lista nume ale unor lideri legionari, ale unor conducatori - nationali si locali - din Basarabia, precum si citeva zeci de nume ale unor tineri care aveau profil de lideri politici. O categorie aparte o reprezinta acei lideri ai elitei politice comuniste, devorata in urma unor lungi rafuieli intre diversele factiuni ale PCR; si ea se regaseste pe lista noastra, cu citeva exemple de notorietate. • Intunericul vine de la rasarit: 10 porunci Cicerone Ionitoiu povesteste, intr-o lunga marturie despre ororile comunismului, ca in 7 martie 1945 a sosit la Bucuresti o comisie formata din Evgheni Suhalov (reprezentantul Kominternului), Vasile Prisenko (sectia sindicate URSS), general Feodor Zurkov (din Statul Major politic al lui Malinovski), Nicolae Afcev (atasat special pe linga Ana Pauker) si Sulmab Berezinski (trimis special al lui Stalin). Cu prilejul acestei vizite, Ana Pauker, Constantin Doncea si Constantin Pirvulescu au primit, printre altele, sarcinile de rezolvat in trei ani: desavirsirea reformei agrare; desfiintarea armatei si crearea uneia noi; desfiintarea micilor gospodarii taranesti; abdicarea regelui si exilul familiei regale; suprimarea firmelor de export-import si indreptarea exportului spre URSS si tarile satelite ei; suprimarea partidelor istorice si uciderea si rapirea membrilor; intemeierea unei „politii populare“ de tip NKVD; indreptarea populatiei rurale catre industrie; interzicerea intrarii strainilor din tarile capitaliste; lichidarea tuturor bancilor. In mare parte, aliatii romani ai comunistilor sovietici si-au facut datoria. Episodul 1: Teroarea cu randament maxim Cristian Patrasconiu ________________________________________ Regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej contabilizeaza cel mai mare numar de detinuti politici. Aceasta nu inseamna insa ca in timpul lui Ceausescu teroarea a fost mai mica. Neutralizarea elitei politice a fost unul dintre proiectele urgente puse in practica o data cu venirea la putere a comunistilor. Instaurata nelegitim – prin fraudarea rasunatoare a alegerilor din 1946 -, puterea comunista si-a impus proiectul de exterminare a elitei politice precedente in citiva ani. Asa incit, in 1964, atunci cind, in ultimele luni de domnie, Gheorghe Gheorghiu-Dej a dat faimosul decret de gratiere a detinutilor politici, tinta finala a proiectului de exterminare a elitei politice fusese deja atinsa. Eficienta comunista Intr-un an si citeva luni – 1946-1947, comunistii au scurtcircuitat monarhia si au anulat brutal regimul democratic multipartinic neutralizind opozitia politica democratica si inlocuind, rapid, democratia cu dictatura partidului unic. Trei partide cu prezenta vizibila pe scena politica de la acea vreme au fost initial desfiintate si apoi, programatic, membrii lor au fost distrusi: cel national-taranesc, cel national-liberal si cel social-democrat. Dintre cele trei, PNT este partidul care, statistic, a avut cel mai mult de suferit de pe urma represiunii comuniste. In momentul masluirii alegerilor din 1946, PNT era, de altfel, cel mai influent si mai popular partid politic din Romania. „PNT a fost partidul cel mai afectat de represiunea comunista si pentru ca in fruntea lui se afla cel mai inversunat oponent al comunismului – Iuliu Maniu. Taranistii care au suprevietuit inchisorilor au fost urmariti pina in 1989, iar la CNSAS, cel mai problematic dosar are 100 si ceva de volume si poarta numele PNT“, spune Armand Gosu, specialist in istorie recenta. Intr-o declaratie publica, primul lider al PNT-CD dupa 1989, Corneliu Coposu, a spus ca „doar partidul nostru a dat 270.000 de oameni arestati, dintre care trei sferturi au murit in inchisoare“. Majoritatii acestora li s-au pierdut urma. Al doilea partid care a avut un numar impresionant de victime a fost PNL. Radu Cimpeanu, lider liberal, care a fost el insusi in mai multe penitenciare in timpul comunismului, spune ca „elita politica a PNL, care era totodata si o elita economica a Romaniei, a fost distrusa in proportie de 90%. Majoritatea au murit in inchisoare. In perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, poporul roman a fost decapitat de elitele sale. Atunci a fost distrusa completamente categoria superioara a poporului roman“. Locuri de detentie Cel mai des mentionate nume de locuri de detentie in care au stat arestatii politici au fost urmatoarele: inchisori - Aiud, Gherla, Sighet (aici, de altfel, au fost cei mai multi ministri aruncati la groapa comuna), Pitesti, Jilava; lagare – Peninsula, Poarta Alba si Periprava. In total, se apreciaza ca au fost mai mult de 230 de locuri de detentie – cifra care aduna spatiile de ancheta, de triaj, penitenciarele, lagarele de munca si cele de deportare. In plus, la inventarul spatiilor de arest trebuie adaugate si sediile Securitatii – peste 100 – acolo unde detinutii politici au fost supusi interogatoriilor si torturilor. De asemenea, au mai existat si cel putin 15 locatii unde functionau azilele psihiatrice cu caracter politic si unde cei arestati erau „reeducati“. Regimul penitenciarelor in care erau inchisi detinutii politici semanau in detaliu cu cele in care au fost puse in practica vastele programe de exterminare nazista. Si in cazul unora si in cazul altora, tinta urmarita era aceeasi: exterminarea detinutilor, fie ea lenta sau rapida. Date despre detinutii politici Intre 500.000 (cifra minima) si 2.000.000 (cifra maxima) se apreciaza ca este numarul detinutilor politici. Detentia acestora a avut loc, in majoritatea cazurilor, in regimul Dej. In perioda in care Romania a fost condusa de Nicolae Ceausescu, datele cu privire la detinutii politici sint de ordinul sutelor sau, in cel mai bun caz, al miilor. Doua sint motivele pentru care intre „cifrele“ care numara detinutii politici din regimul Dej si cele ale regimului Ceausescu apare o discrepanta asa de mare: mai intii, intre 1946 si 1964, elita politica fusese in cvasi-totalitatea ei neutralizata; in al doilea rind, in timpul lui Nicolae Ceausescu, detinutii retinuti pentru motive politice erau „camuflati“ in infractori de drept comun sau erau internati in spitale psihiatrice, acolo unde li se administrau narcotice si socuri electrice. Reeducarea sub tortura Definitia sedintelor de „reeducare“ data chiar de catre „reeducatori“ este urmatoarea: sedinte de scos „putregaiul din banditi“. Iata doua cazuri semnificative pentru procesul de reeducare. Aurelian PANA Presedinte al Institutului National de Export, membru in Consiliul Permanent al Agriculturii, ministru subsecretar de stat si apoi minstru plin la Agricultura si Domenii. Arestat in 1948 si condamnat la 10 ani de inchisoare, la virsta de 68 de ani. Detentia la Jilava, Cernavoda (unde a fost rob la roaba), Gherla. Torturat de o echipa de „reeducatori“ tortionari venita de la Pitesti, condusa de Popa Tanu. Omorit in 1951. Una dintre scenele de groaza ale acestei „reeducari“ prezentata de martorul Anastase Buciumeanu este redata in lucrarea lui Cicerone Ionitoiu: „Printre noi, un batrin, fost ministru, Aurelian Pana, este pus in genunchi. Cincizeci de descreierati sar peste el, lovindu-l cu picioarele in cap.... Nu peste mult timp, va fi ucis intr-o celula de reeducati... Un jandarm, Panduru, i-a scos dintii de aur din gura dupa moarte“. Petre PANDREA Deputat; doctor in stiinte juridice si filosofie (specializari la Berlin, Heidelberg, München, Paris, Roma), avocat (consultant la Atena, Barcelona New York, Philadelphia, Rotterdam etc). Scriitor gindirist si redactor la „Adevarul“ si „Dreptatea“. Casatorit cu sora lui Lucretiu Patrascanu. A pledat gratuit pentru membrii PCR in ilegalitate, PNT sau pentru cetateni evrei. Arestat de comunisti in 1952, in timpul anchetei lui Lucretiu Patrascanu. Detentia la Ministerul de Interne si Ocnele Mari. Rearestat in 1958. Condamnat la 15 ani de munca silnica pentru „uneltire impotriva orinduirii de stat“ si „agitatie“. Detentia la Jilava (unde a fost batut cumplit), Pitesti si Aiud (torturat si izolat la zarca). „Reeducat“ intre1962-1964, la Aiud, ceea ce nu l-a impiedicat sa scrie in „Reeducarea de la Aiud“ urmatoarele: „Opozitia politica a fost decimata, planificat, cu revolverul la timpla. Este o poveste trista si ingrozitoare de care-mi este rusine sa ma ating. Mi-este rusine ca sint om. Mi-e 12312q1617m ste rusine ca sint roman. Mi-este rusine ca am meditat pe Marx, Engels si Lenin. Mi-este rusine ca am trait in secolul XX. .... La Ocnele Mari, Pitesti si Gherla, s-a dat sa se bea urina si sa se consume fecale pe motive... teoretice. Trebuia sa se creeze un soc psihologic, o transformare radicala launtrica, prin care detinutul, student sau intelectual, devenea brusc si definitiv prin inspaimintare din reactionar cel mai bun marxist-leninist“. Eliberat de la Aiud in 1964, cu decretul 411. Acuze de top Comunistii au dat dovada de multa imaginatie cind i-au acuzat pe adversarii lor politici. Intre acuzele cele mai frecvente in baza carora au fost condamnate politic persoanele in timpul regimului comunist, se regasesc urmatoarele: a) „crima de uneltire impotriva ordinii sociale“ (exemple foarte des intilnite de „uneltire“: fredonarea cintecului „Desteapta-te, romane“ sau acordarea de ingrijiri medicale „dusmanilor poporului“); b) „crima de nedenuntare“ a frate-lui, sotului etc...; c) „deviationism“; d) „cosmopolitism“ si „atitudine retrograda“; e) „nationalism“ (numarul 1 ca frecventa in sentintele victimelor politice ale comunismului din Basarabia); f) „crima de agitatie publica“; g) „propaganda indreptata impotriva statului“; h) „originea sociala nesanatoasa“; i) „discutii dusmanoase“ la adresa regimului; j) „ajutor legionar“; k) „actiune criminala de sabotaj... efectuind lucrari neplanificate“ (sau neindeplinind o sarcina de partid); l) „crima de amenintare a pacii popoarelor“; m) „vinovat pentru dezastrul Romaniei“; n) impotrivire la colectivizare („la intovarasire“); o) „nu si-a predat cotele agricole“ (chiar daca nu a putut din cauza secetei); p) „activitate dusmanoasa impotriva regimului democrat“ sau „lupta impotriva democratiei“ (...comuniste); r) „tradare de patrie“; s) „inalta tradare“; t) refuzul de a trece la ortodoxism; u) calitatea de ruda a unui detinut politic. Printre cele mai ilare acuze facute de comunisti invinuitilor pe motive politice, se detaseaza urmatoarele: a) „crima de favorizare a sotului“; b) „spiritism“ (exemplu: presupusa incercare a unei victime de a lua legatura cu spiritul lui Codreanu); „poezii daunatoare ordinii de stat“; c) „impotrivire la intovarasire“; d) „a spus bancuri cu caracter reactionar“; e) „sentimente antisovietice“, „atitudine antisovietica“; f) „huliganism politic“; g) „activitate national-taranista impotriva orinduirii comuniste“; h) elogierea stiintei si tehnicii capitaliste. Episodul 1: Lista inaltilor demnitari condamnati la iad Cristian Patrasconiu ________________________________________ In primii ani ai terorii comuniste, la Sighet au fost incarcerate majoritatea marilor personalitati politice romanesti care se opuneau comunismului. 1. Dumitru Alimanisteanu, ministru 2. Constantin Angelescu, ministru 3. Constantin Argetoianu, presedinte al Consiliului de Ministri 4. Aurel Baciu, subsecretar de stat 5. Victor Badulescu, subsecretar de stat 6. Coriolan Baran, subsecretar de stat 7. Petre Bejan, ministru 8. Aurelian Bentoiu, ministru 9. Mihail Berceanu, subsecretar de stat 10. Sever Bocu, ministru 11. Sebastian Bornemisa, subsecretar de stat 12. Emil Mihail Brancovici, senator 13. Zamfir Bratescu, subsecretar de stat 14. Constantin (Dinu) Bratianu, ministru, presedinte al Partidului National Liberal 15. Constantin (Bebe) Bratianu, ministru 16. Radu Budisteanu, ministru 17. Nicolae Budurascu, subsecretar de stat 18. Dumitru Caracostea, ministru 19. Victor Cadere, secretar de stat 20. Ion Camarasescu, ministru 21. Henri Cihoski, ministru 22. Gheorghe Cipaianu, ministru 23. Daniel Ciugureanu, ministru 24. Tancred Constantinescu, ministru 25. Alexandru Constant, ministru 26. Ion Christu, ministru 27. Nicolae Cornateanu, ministru 28. Napoleon Cretu, subsecretar de stat 29. Theodor Cudalbu, ministru 30. Sever Dan, ministru 31. Camil Demetrescu, diplomat 32. Achille Diculescu, subsecretar de stat 33. Silviu Dragomir, ministru 34. Augustin Filip, subsecretar de stat 35. Grigore Fotino, ministru 36. Grigore Georgescu, ministru 37. Ion Georgescu, subsecretar de stat 38. Ermil Gheorghiu, subsecretar de stat 39. Stan Ghitescu, ministru 40. Ion Gigurtu, presedinte al Consiliului de Ministri 41. Constantin C. Giurescu, ministru 42. Alexandru Glatz, secretar de stat 43. Victor Gomoiu, ministru 44. Pantelimon Halippa, ministru 45. Emil Hatieganu, ministru 46. Ion Hudita, ministru 47. Constantin Ilasievici, ministru 48. Ioan Ilcus, ministru 49. Dimitrie Ioanitescu, ministru 50. Ionescu Gruia Nicolae, ministru 51. Alexandru Lapedatu, ministru, presedinte al Academiei Romane 52. Gheorghe Leon, ministru 53. Ilie Lazar, presedinte al organizatiei muncitoresti a Partidului National Taranesc 54. Aurel Leucutia, ministru 55. Ioan Lupas, ministru 56. Ion Macovei, ministru 57. Iuliu Maniu, presedinte al Consiliului de Ministri; presedinte al Partidului National Taranesc 58. Mihail Manoilescu, ministru 59. Ion Manolescu Strunga, subsecretar de stat 60. Nicolae Mares, ministru 61. Nicolae Marinescu, ministru 62. Mihail Magureanu, subsecretar de stat 63. Stefan Metes, subsecretar de stat 64. Gheorghe Mihail, vicepresedinte al Consiliului de Ministri 65. Ion Mihalache, ministru 66. Petre Mironescu-Mera, subsecretar de stat 67. Iuliu Moldovan, subsecretar de stat 68. Valeriu Moldovan, subsecretar de stat 69. Victor Moldovan, subsecretar de stat 70. Tiberiu Mosoiu, subsecretar de stat 71. Dumitru Munteanu-Ramnic, subsecretar de stat 72. Radu Niculescu-Buzesti, fruntas al Partidului National Taranesc 73. Dumitru Nistor, subsecretar de stat 74. Ion I. Nistor, ministru 75. Voicu Nitescu, ministru 76. Victor Papacostea, subsecretar de stat 77. Nicolae Pais, subsecretar de stat 78. Ion Pelivan, ministru 79. Nicolae Penescu, secretar general al Partidului National Taranesc 80. Ioan Perieteanu, ministru 81. Constantin Titel Petrescu, presedintele Partidului Social Democrat 82. Ion C. Petrescu, subsecretar de stat 83. Ion Pop-Ienci, subsecretar de stat 84. Romulus Pop, deputat 85. Valeriu Pop, ministru 86. Alexandru Popescu-Necsesti, subsecretar de stat 87. Dorimedont Popovici, ministru 88. Ion Popovici Epure, general 89. Mihai Popovici, ministru 90. Titus Popovici, subsecretar de stat 91. Albert Popovici-Tasca, subsecretar de stat 92. Radu Portocala, subsecretar de stat 93. Virgil Potarca, ministru 94. Mihai Racovita (Cehanu), ministru 95. Victor Radulescu Pogoneanu, diplomat 96. Savel Radulescu, subsecretar de stat 97. Ion Rascanu, ministru 98. Mihail Romniceanu, ministru 99. Radu Rosculet, ministru 100. Nicolae Samsonovici, ministru 101. Ion Sandu, ministru 102. Vasile Sassu, ministru 103. Teofil Sauciuc Saveanu, ministru 104. Ion Gh. Savin, subsecretar de stat 105. Nicolae Sibiceanu, subsecretar de stat 106. Constantin Dinu Simian, subsecretar de stat 107. Victor Slavescu, ministru 108. Virgil Solomon, ministru 109. Florian Stefanescu Goanga, subsecretar de stat 110. Gheorghe Strat, subsecretar de stat 111. Gheorghe Tasca, ministru 112. Emanoil Tatarescu, deputat 113. Gheorghe Tatarescu, presedinte al Consiliului de Ministri 114. Constantin Tomescu, ministru 115. Dumitru V. Toni, subsecretar de stat 116. Gheorghe Vasiliu, subsecretar de stat 117. Gheorghe Vantu, subsecretar de stat 118. Aurel Vlad, ministru 119. Constantin C. Zamfirescu, ministru 120. Nicolae Zigre, ministru 121. Eugen Zwiedenek, subsecretar de stat • Actul de deces Inchisoarea de la Sighet avea un regim special nu numai pentru cei vii, dar si pentru cei morti: in intervalul 1950-1955 nu s-au intocmit acte de deces, iar familiile celor morti nu au fost instiintate. Cu toate acestea, desi nu s-au intocmit acte de deces, stirea despre moartea unui detinut in inchisoarea din Sighet era intotdeauna transmisa la Bucuresti prin doua cai paralele. Directorul inchisorii instiinta conducerea Directiei Generale a Penitenciarelor despre moartea unui detinut, iar ofiterul de contrainformatii din penitenciar isi informa si el superiorii de la Bucuresti despre cazurile de deces din inchisoare. Actele de moarte ale celor decedati la Sighet au fost intocmite, cu trei exceptii, abia in anul 1957. Sighet, perla represiunii politice Inchisoarea din Sighet a fost construita in 1897, ca inchisoare de drept comun. Dupa 1945 prin Sighet se facea repatrierea fostilor prizonieri si fostilor deportati din U.R.S.S. In august 1948 a devenit loc de detentie pentru un grup de studenti, elevi si tarani maramureseni, dintre care o parte traiesc si azi la Sighet. In zilele de 5-6 mai 1950 au fost adusi la Penitenciarul Sighet peste o suta de demnitari din intreaga tara (fosti ministri, academicieni, economisti, militari, istorici, ziaristi, politicieni), unii dintre ei condamnati la pedepse grele, altii nici macar judecati. Majoritatea aveau peste 60 de ani. In 1955, ca urmare a Conventiei de la Geneva si a admiterii Romaniei comuniste (RPR) in ONU, au avut loc gratieri. Parte dintre detinutii politici din inchisorile romanesti au fost eliberati, parte transferati in alte locuri, inclusiv in domiciliu obligatoriu. La Sighet, din cei circa 200 de detinuti, 54 murisera. Inchisoarea de la Sighet a redevenit apoi una de drept comun. Totusi, detinuti politici mai apareau si in anii urmatori, mai ales „in trecere“ spre spitalul psihiatric din localitate. In 1977 inchisoarea a fost dezafectata si a intrat intr-un proces de degradare. Editorial - Morti pentru Basescu Doru Buscu ________________________________________ „Sint dispus sa condamn crimele comunismului si nu avem evaluari,... evaluari macar aproximative, bazate pe documente“. Pare un citat din Nicolae Plesita, Ion Dinca sau Alexandru Draghici. Dar nu avem noi atita noroc: e din Traian Basescu. Cu sau fara stirea presedintelui, comunismul a omorit sute de mii de oameni. Ranitii urca spre trei milioane, afectatii - spre douazeci. Insa baza ireductibila a terorii ramine crima fizica. Moartea violenta, adusa cu parul, cu ranga, cu frigul, cu infometarea, este blazonul fundamental al casei. Orice ocol prin tortura, izolare sau umilire e, prin comparatie, supliciu cu surdina. Comunismul a ucis si a lasat amprente. A produs cadavre si gropi comune, a lasat dire de singe peste tot, ca intr-o macelarie. Si, pentru buna informare a presedintelui, asasinatul are data, adresa si proces-verbal. Mortii au nume si numar. Listele se intind in zeci de documente si sute de marturii. Cimitirul total are subdiviziuni teritoriale stiute. Recensamintul omorului cu violenta atinge un grad ridicat de precizie. Ei bine, standardul Basescu e putin diferit: „...as putea sa-i condamn pentru ca mie mi-a fost frig, as putea sa-i condamn pentru ca trebuia sa aduc, eu navigind, copiilor lapte praf din strainatate, as putea sa-i condamn ca aduceam sotiei alimente din strainatate, as putea sa-i condamn ca veneam si facusem instalatie de iluminat din bateria de la masina, ca am adus ca sa se incalzeasca copiii lampi de petrol din Turcia, ca sa nu mai stea in frig in apartament - pot sa-i condamn pentru toate lucrurile astea pentru ca le-am trait?“.* Cit despre ceilalti, cei care au murit, sa infiintam dracului o comisie! O cer suferintele de catifea ale capitanului Basescu si carnetul lui de partid. Fiindca, e bine sa ne amintim: comunismul nu a navigat la Port Said si n-a facut escala la Limassol. Comertul cu blugi si carpete n-a fost singeros, iar martiriul baxului de Kent a avut ca urmari doar bunastarea. Cit despre luptele pe mare cu Securitatea in perioada Anvers, ele au ajuns pina in zilele noastre la nivelul de realism al aventurilor lui Sindbad. Comisia Tismaneanu are asadar utilitatea inversata a nechezolului: sa transforme comunismul cu inlocuitori, servit de presedinte, in cafea stiintifica, ale carei eticheta si pret sa poata fi silabisite in urechea unui popor uituc. Savantii pusi la treaba e bine ca sint pusi: contabilitatea ororii trebuie dusa pina la zecimale. Dar e rusinos ca floarea expertilor n-a informat-o pe Capitania-Sa despre faptul ca cifrele momentului erau destule. Ca sa condamni comunismul dupa 16 ani de marturii, nu-ti mai trebuie semnatura in original a lui Nicolschi. Procesul Oportunismului e insa departe de a fi inceput si, in loc sa-l pocneasca pe comanditar cu istoria peste obraz, membrii comisiei au pocnit din calciie. Ei bine, acolo unde insulta presedintelui s-a lasat salutata de servilismul teoretic al oricarei comisii, a aparut ideea de a furniza impricinatilor niste cifre. Cifre reci si macabre, care inchid in frigul lor intreaga grozavie a mortii. Cifre minime, dar exacte. Acoperite cu fapte, cu nume si cu pamint inghetat. Morti pentru Basescu. Ca sa-i termine mai repede pe romani, comunistii le-au exterminat elitele. Virfurile clasei politice, militare si economice, elita intelectualitatii si a bisericii au fost pe lista urgentelor. Impotriva lor, impotriva fiintei lor biologice, a fost folosit intregul arsenal al durerii fizice, de la infometare la topor. Imaginatia calailor rusi a primit patent de functionare in inchisorile Romaniei si, pe cind cercetatorii de azi recitau poezii cu Stalin, mintea tarii era ucisa cu ranga. Pentru disparitia elitelor romanesti au depus marturie victime si cercetatori. Oameni evadati din cosmar au enuntat proportiile genocidului, autori cu reputatie stiintifica au inventariat suferinta. Ei au demonstrat cu probe fizice ca, la capatul oricarei discutii despre comunism, ramine un nevazut covor de oase. Jilava, Aiud, Gherla, Vacaresti, Pitesti, Periprava sint cele citeva nume romanesti ale iadului. Dar presedintele Romaniei are dificultati de pronuntie, desi in cazul cuvintului „gaozar“, adresat unui jurnalist, sau al cuvintului „restaurant“, alaturat Europei, rostirea a fost prompta. Se demonstreaza astfel stiintific ca nuantele marinaresti par sa-si gaseasca mai repede drumul spre bolta sa palatina decit condamnarea comunismului. Iar in problema mortilor, e de la sine inteles ca presedintele are raspunsul gata pregatit: „Sa traiti bine!“ *Revista „22“, Rodica Palade, interviu cu Traian Basescu http://www.cotidianul.ro/fileadmin/2006/octombrie/big/Victime_Elita_Politica.pdf http://www.cotidianul.ro/fileadmin/2006/octombrie/big/Victime_Activisti_Politici.pdf Episodul 2: Patru biografii intemnitate Claudiu Tarziu ________________________________________ Cazuri exemplare pentru a intelege pierderile suferite de societatea romaneasca. Moartea unui savant Incepind cu anul 1924, George Bratianu (n. 3 febr. 1898) a devenit profesor universitar, intii la Iasi, iar din anul 1940 in Bucuresti. Membru al Academiei Romane din 1942, a fost director al Institutului de Istorie Universala „Nicolae Iorga“ din Capitala intre 1940 si 1947. Sef al unei fractiuni a Partidului National-Liberal inca din anii ’30, a fost printre primii politicieni asupra carora regimul comunist a dezlantuit teroarea. In 1947, George Bratianu a fost inlaturat de la catedra si de la conducerea institutului de istorie, in septembrie i s-a fixat domiciliu fortat si i s-au interzis contactele externe, iar la 9 iunie 1948 i s-a retras calitatea de academician. In noaptea de 5/6 mai 1950 a fost arestat de Securitate si intemnitat la Sighet, fara sa fi fost judecat si condamnat. Intr-o zi din intervalul 23 - 27 aprilie 1953, a murit in inchisoare la virsta de 55 de ani, in conditii inca neelucidate. Potrivit marturiilor unor detinuti, se pare ca s-a spinzurat sau si-a taiat venele cu un ciob de geam, neputind sa suporte chinurile detentiei. Alte surse sustin ca a fost omorit in bataie de un gardian. In 1971, familia a fost autorizata sa-l dezgroape din cimitirul din Sighet si sa-l reinhumeze in cavoul Bratienilor de la Florica/Stefanesti (judetul Arges). Opera de vizionar Ca istoric, George Bratianu a fost foarte preocupat de sustinerea stiintifica a tezei continuitatii poporului roman in spatiul carpato-danubiano-pontic. A scris lucrari de referinta despre statele romanesti, cu precadere despre Basarabia si despre zona Marii Negre: „Recherches sur le commerce génois dans la Mer Noire au XIIIème siècle“ (1929); „O enigma si un miracol istoric: poporul roman“ (1940); „Traditia istorica despre intemeierea statelor romanesti“ (1945); „Sfatul domnesc si adunarea starilor in Principatele Romane“ (postum); „Marea Neagra. De la origini pina la cucerirea otomana“ (1969). Incepind cu anul 1941, a deschis la Universitatea din Bucuresti un curs intitulat „Marea Neagra“. Prelegerile au aparut in limba franceza, la München, in 1969. In aceasta carte, savantul conchide ca indo-europenii isi fac aparitia in Europa in epoca bronzului, venind din zonele vestice ale Romaniei de astazi, fiind reprezentati de sciti, inruditi cu iranienii printr-o fuziune etnica. La vremea cind George Bratianu elabora aceasta teorie inca nu se descoperise „Ginditorul de la Hamangia“ - statueta din teracota care avea sa confirme ipotezele sale. Evreul convertit in puscarie Nicu-Aurelian Steinhardt s-a nascut pe 29 iulie 1912 in comuna Pantelimon, linga Bucuresti, unde tatal sau, inginerul Oscar Steinhardt, conducea o fabrica de mobila si de cherestea. A fost coleg, la Liceul „Spiru Haret“, cu oameni alaturi de care a trecut prin multe: C. Noica, Mircea Eliade, Arsavir Acterian, Al. Paleologu, Dinu Pillat. La liceu a fost singurul dintre elevii de confesiune mozaica inscris si la cursurile de religie crestina. A urmat facultatile de Drept si de Litere, luindu-si doctoratul in drept in 1936. Intre 1934 si 1937 a frecventat cenaclul „Sburatorul“ si a publicat trei carti. Pina la izbucnirea razboiului si-a continuat studiile in Franta si in Anglia. In timpul razboiului, spre deosebire de Mihail Sebastian, nu pare sa fie afectat de persecutiile aplicate populatiei evreiesti din Romania, asa cum reiese din „Jurnalul fericirii“ si din „Primejdia marturisirii“. A continuat sa publice in presa literara pina in 1947, cind a fost dat afara din barou si i s-au interzis textele. Arestat pentru ca n-a turnat In 1959 a fost arestat grupul sau de prieteni, in frunte cu Noica si cu Dinu Pillat. Securitatea l-a somat sa depuna marturie impotriva „lotului intelectualilor mistico-legionari“ al lui Noica si Pillat. La indemnurile tatalui sau, a refuzat, drept pentru care a fost arestat, judecat si condamnat la 12 ani de munca silnica. Incarcerat la Jilava, pe 15 martie 1960 a fost botezat ortodox de catre parintele Mina Dobzeu. Eliberat din inchisoare, in urma gratierii generale a detinutilor politici, in august 1964, a inceput sa duca o viata crestina autentica. Iar in 1973, la recomandarea lui Noica, a mers sa se calugareasca la Manastirea Rohia. Insa abia pe 16 august 1980 a fost tuns in monahism, sub numele de Nicolae. In a doua jumatate a anilor ’80, a reintrat in viata literara publicind traduceri, eseuri, cronici. A intretinut legaturi cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Eliade, Emil Cioran, motiv pentru care, inevitabil, a fost urmarit de Securitate. Chilia de la Rohia i-a fost perchezitionata de mai multe ori si, in 1972, i-a fost confiscat „Jurnalul fericirii“ (care cuprinde perioada 1924-1925-1971). L-a rescris din memorie, iar in anii ’80 a facut o varianta prescurtata care a ajuns la radio Europa Libera, unde au fost transmise fragmente. Monahul Nicolae Steinhardt a murit pe 29 martie 1989. Postum i-au aparut „Jurnalul fericirii“, „Daruind, vei dobindi“ si alte citeva carti. Jertfa filosofului Mircea Vulcanescu s-a nascut pe 3 martie 1904, la Bucuresti, in familia unui inspector financiar. De foarte tinar si-a descoperit dexteritati de activist social: la 16 ani s-a inscris in societatea culturala „Infratirea romaneasca“. Din adolescenta a scris poezii si eseuri. In 1921 s-a inscris la Facultatea de Filosofie si Litere si la Facultatea de Drept din Bucuresti. A fost un membru remarcabil al Asociatiei Studentilor Crestini din Romania (ASCR). In timpul studentiei a scris mai multe lucrari filosofice, crescind sub influenta profesorilor Dimitrie Gusti si Nae Ionescu. In 1925 si-a luat licenta in filosofie si in drept si a inceput studiile doctorale la Paris. Vremurile nu i-au permis sa si le definitiveze. In iarna lui 1927 a inceput colaborarea la revista „Gandirea“. A continuat sa aiba o vie activitate in cercurile cultural-religioase de la Paris, unde a conferentiat in repetate rinduri. In octombrie 1928 a inceput sa colaboreze la „Cuvantul“, unde a scris pina la suspendarea ziarului, in 1933. In anul universitar 1929-1930 a fost asistent onorific la catedra profesorului D. Gusti. Apoi profesor de economie politica si de stiinte juridice la Scoala de Asistenta Sociala pina in 1935. Pe 13 octombrie 1931 a iesit in public asociatia culturala „Criterion“, la simpozioanele careia Vulcanescu a sustinut comunicari. A colaborat la foarte multe publicatii, consumind mult timp pe „efemere“. A fost director general al Vamilor (1935 si 1937), director al Datoriei Publice (1937- 1940), director al Casei Autonome de Finantare si Amortizare, presedinte al Casei Autonome a Fondului Apararii Nationale (1940-1941) si subsecretar de stat la Finante (1941-1944). In toti acesti ani a scris si a publicat sapte carti de sociologie. „Nu ne razbunati!“ Orator de mare forta, a conferentiat cu pasiune si persuasiune pe subiecte de la satul roman la dimensiunea romaneasca a existentei. Dupa lovitura de stat din 23 august ’44, a revenit pe postul de sef al Datoriei Publice, unde a ramas pina pe 30 august 1946, cind a fost arestat in al doilea lot al fostilor membri ai guvernului Antonescu, calificati drept „criminali de razboi“. La 9 octombrie 1946, a fost condamnat la opt ani de temnita grea. Judecarea recursului s-a prelungit pina in ianuarie 1948, cind instanta a mentinut pedeapsa din ’46. Inchis la Aiud, alaturi de mare parte din elita romaneasca, Mircea Vulcanescu a tinut o serie de conferinte considerate subversive de tortionari, pentru ca le mentinea moralul detinutilor. Impreuna cu inca 12 barbati din celula sa, a fost bagat in hrubele Sectiei 1. Acolo au fost dezbracati la piele si lasati intr-un frig cumplit. Pentru ca nu erau paturi sau scaune pe care sa stea, epuizat, unul dintre detinuti a cazut din picioare dupa citeva ore. Vulcanescu s-a asezat pe ciment ca o saltea pe care s-a culcat cel doborit. Filosoful s-a gindit ca celalalt e mai tinar si are sanse sa scape din puscarie. I-a salvat astfel viata. Mircea Vulcanescu a murit insa pe 28 octombrie 1952, bolnav de plamini, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani si a lasat cu limba de moarte un indemn cutremurator, cu adevarat demn de un mucenic: „Sa nu ne razbunati!“. Poetul inchisorilor Radu Demetrescu - Gyr s-a nascut pe 2 martie 1905, in Cimpulung-Muscel, ca fiu al actorului craiovean Coco Demetrescu. Poet, dramaturg, eseist, gazetar, doctor in litere si conferentiar universitar, de mai multe ori laureat al Societatii Scriitorilor Romani, al Institutului pentru Literatura si al Academiei Romane, comandant legionar si director general al teatrelor in timpul scurtei si nefericitei guvernari legionare, Radu Gyr a ispasit 20 de ani de inchisoare. A debutat editorial pe cind era student al Facultatii de Litere si Filosofie a Universitatii Bucuresti, in 1924, cu volumul ,,Linisti de schituri’’. Pina in 1944, Radu Gyr a mai publicat sapte volume de versuri si o serie de povesti versificate. Sub forma de brosuri, i-au aparut de-a lungul vremii si o seama de conferinte. A colaborat la numeroase publicatii ale vremii, printre care „Gandirea“, „Convorbiri literare“, „Revista Fundatiilor Regale“, „Curentul“, „Cuvantul“, „Buna Vestire“. Intre 1938 si 1939 a fost internat si el, la ordinul regelui Carol al II-lea, in lagarul pentru legionari de la Miercurea-Ciuc (via Tismana), de unde a lasat o relatare de mare valoare documentara. Scos din circuitul valorilor publice Mai tirziu, dupa „rebeliunea legionara“ din 21-23 ianuarie 1941, Radu Gyr a fost incarcerat, alaturi de mii de legionari - printre care si foarte multi adolescenti din Fratiile de Cruce. Seful statului, maresalul Ion Antonescu, le-a oferit legionarilor posibilitatea de a scapa de puscarie mergind pe front. Radu Gyr, ca toti legionarii, a fost trimis in linia intii, de unde s-a intors ranit. Din 1945 pina in 1963 a fost inchis din nou pe motive politice. In aceasta lunga perioada de claustrare si de suferinta a creat cele mai frumoase poeme, care au fost invatate si transmise de detinuti prin mesaje Morse. Din 1963, dupa eliberarea din temnitele comuniste, a fost silit sa colaboreze - ca si Nichifor Crainic, celalalt poet exponential al inchisorilor - la ,,Glasul Patriei’’ (mai tirziu, ,,Tribuna Romaniei’’), pentru a putea supravietui. Practic, a fost scos din circuitul valorilor publice. A continuat sa-si slefuiasca opera din temnita, care a fost editata postum. Radu Gyr a murit pe 29 aprilie 1975, la Bucuresti. Episodul 2: Arestarea gindirii libere Claudiu Tarziu ________________________________________ Citeva mii de victime ale comunismului au alcatuit crema universitatii, a vietii artistice si a scenei politice de la noi. Distrugerea elitei intelectuale a provocat o ruptura definitiva intre Romania interbelica, „lumea veche“, cu reperele si normele ei, si Romania comunista, „lumea noua“, a „omului nou“, fara scoala si fara caracter. Sechelele acestui dezastru istoric sint vizibile si azi in societatea romaneasca. In conceptia comunistilor, intelectualul era un potential dusman. Intelectualii erau fie cosmopoliti, fie reactionari si, in orice caz, primejdiosi prin obisnuinta de gindi si prin puterea de a manipula masele. Prin urmare, intelectualii trebuiau reeducati sau eliminati. Planul de decimare a elitei intelectuale ostile comunismului a fost conceput in trei mari etape: epurarea, interdictia si detentia. Toate pregatirile dinaintea declansarii actiunii de lichidare a vechii elite, precum si masurile din timpul desfasurarii planului se subsumeaza acestor trei pasi. Trei institutii distruse In 1945-1946, au fost arestati si trimisi in judecata, sub pretextul defascizarii tarii, anumiti intelectuali cu tangente politice: membri ai aparatului guvernamental, scriitori si ziaristi. Autonomia universitara a disparut in ’46, iar dupa un an, 400 de universitari au fost dati afara. Intre acestia, 80 de mari profesori, ca Dimitrie Gusti, Gheorghe Bratianu, Gh. Cantacuzino, George Fotino, Ion Hudita, Victor Papacostea, Petre Caraman, Gheorghe Oprescu, multi dintre ei fiind ulterior inchisi. Tinara elita in formare, studentimea, a fost arestata in masa, pe 15 mai 1948, si condamnata sub acuzatia de atentat la ordinea sociala. Numai in acea noapte au fost arestati 12.000 de studenti, multi altii fiind prinsi in perioada urmatoare. Apoi, la 9 iunie 1948, Academia Romana a fost reoganizata prin epurarea a 97 de mari personalitati stiintifice si culturale. Majoritatea au fost inchisi, iar operele lor interzise. In anul urmator, Societatea Scriitorilor a fost transformata in Uniunea Scriitorilor, prilej pentru o noua epurare si pentru noi arestari. Tot atunci a fost infiintata si Directia Generala a Tipariturilor, care se ocupa de cenzura tuturor publicatiilor. Represiunea asupra studentimii Mii de studenti romani, din toate centrele universitare, s-au solidarizat cu ideile revoltei anticomuniste din Ungaria anului 1956 si au protestat pe strazi. Parte dintre ei erau abia eliberati din puscarii. Au fost arestati 4.000 de studenti, citeva zeci de lideri ai lor fiind condamnati la ani grei de inchisoare. Mai tirziu, la inceputul anilor ‘60, au avut loc noi arestari si procesele de grup - „Lotul Rugul Aprins“ si „Lotul Noica-Pillat“ - care au avut scopul de a le taia elanul intelectualilor de a se organiza si de a constitui eventual o opozitie. Inca din ’45 au fost interzise 2.000 de titluri de carti ale unor autori „reactionari“, de la Anton Pann si Mihai Eminescu pina la Eugen Lovinescu si Lucian Blaga. Insa in 1950 regimul comunist a dat noi instructiuni pentru selectarea cartilor din biblioteci, iar in 1960, peste 40.000 de volume au fost trecute in fonduri speciale, la care accesul era permis numai cu aprobare politica. Munca de prevenire a Securitatii Pina la decretul de amnistie generala a detinutilor politici din 1964, multe dintre mintile stralucite ale Romaniei murisera in temnita. Incepind cu acest moment, arestarile au fost sporadice, iar Securitatea a actionat preventiv, urmarindu-i pe intelectuali si la nevoie amenintindu-i si brutalizindu-i pentru a renunta la proteste si disidenta. Partidul-stat a mers pina acolo incit, in anul 1983, a pus sub control strict masinile de scris. Orice masina de scris trebuia inregistrata la militie, pentru ca, in cazul cind ar fi aparut „scrieri dusmanoase“ in samizdat ori manifeste contra puterii politice, sa-l poata identifica pe autor. Cu toate acestea, citiva intelectuali de caracter, ca Paul Goma si parintele Gheorghe Calciu, s-au ridicat public impotriva regimului. Ei au fost inchisi si apoi siliti sa plece in exil. Genocidul in cifre Citiva istorici au avansat mai multe cifre despre dimensiunile opresiunii comuniste. Florin Matrescu sustine in cartea sa „Holocaustul rosu sau crimele in cifre ale comunismului international“ (1998) ca, numai intre actualele granite ale Romaniei, au murit peste 890.000 de oameni. La care adauga inca 350.000 de basarabeni ucisi de foametea provocata de Stalin, in anii 1946-1947. De asemenea, el atrage atentia asupra faptului ca intre 28 iunie 1940 si 22 iunie 1941 au fost dusi in lagarele din Nordul Inghetat peste 300.000 de romani, alti 500.000 de basarabeni si bucovineni fiind deportati, in intervalul 1945-1954, si nu se stie citi au supravietuit. Cifre asemanatoare sint afirmate si de Victor Barsan, in „Masacrul inocentilor“ (1993). Iar Anton Ovseyenco, in „The Time of Stalin: Potret of a Tirrany“ (N.Y. Harper and Row, 1981), estimeaza numarul total al victimelor comunismului numai in Basarabia si Bucovina de Nord la 1.500.000 de persoane. La rindul sau, Cicerone Ionitoiu, autorul unui impresionant dictionar al victimelor terorii comuniste (70.000 de nume), sustine ca in Romania comunista au fost trei milioane de detinuti politici, din care au murit cel putin 200.000. Dar inca nu se stie citi tarani au fost ucisi pe loc pentru ca s-au opus colectivizarii si citi „partizani“ din munti au fost omoriti in lupte cu trupele de Securitate. 30% dintre victime au fost intelectuali Se poate face o estimare cu privire la numarul de intelectuali arestati, deportati, ucisi in inchisori sau in munti. Rusan a cercetat peste 71.000 de fise matricole penale ale celor care au fost inchisi intre 1945 si 1989. Cu ajutorul unor statisticieni si informaticieni i-a impartit pe acesti detinuti dupa virsta, sex, categorie sociala, studii, ocupatie, confesiune etc. Romulus Rusan apreciaza ca esantionul pe care a lucrat reprezinta 5% din numarul total de detinuti. El sustine ca este un esantion cu valoare stiintifica ridicata si „suficient pentru stabilirea a numeroase date caracteristice sistemului concentrationar din Romania“. Potrivit studiului lui Romulus Rusan, circa 30% erau intelectuali, incluzindu-i aici si pe studenti. Procentul s-ar putea pastra si la nivelul numarului total de detinuti din Romania comunista, avind in vedere ca fisele aflate in posesia Centrului de studii al Memorialului Sighet provin din inchisori din toata tara. Din cei peste 70.000 de detinuti, au stat inchisi: 36,10% la Jilava; 20,3% - Gherla; 16,2% - Aiud; 12% - Poarta Alba; 9,59% Vacaresti si in altele. Disidenta romaneasca a existat La mijlocul anilor ’70 a devenit vizibil faptul ca, in Romania, se incheaga o miscare intelectuala care reactioneaza critic la adresa comunismului. In 1976, psihiatrul Ion Vianu publica un articol in care denunta abuzurile psihiatrice din Romania. Vianu se solidarizeaza cu Paul Goman, iar peste un an va fi silit sa plece din tara. Paul Goma, fost deportat si detinut politic in primul deceniu de comunism, este expulzat din tara in 1977, dupa ce scrisese mai multe “texte dusmanoase” si dupa ce fusese drastic pedepsit, inclusiv fizic. In 1982, scandalul “Meditatia transcendentala” declanseaza o vasta represiune ideologica indreptata impotriva intelectualilor. In acelasi an, isi incepe disidenta Doina Cornea, profesoara la Facultatea de Filologie din Cluj. Tot in 1982, Radu Filipescu, tinar inginer, distribuie mii de manifeste impotriva lui N. Ceausescu in cutiile postale ale blocurilor din Bucuresti. E condamnat la 10 ani de inchisoare si internat la Aiud. In 1984, Dorin Tudoran cere plecarea din tara din cauza conditiilor economice, politice si de creatie - toate deplorabile. Pe 17 noiembrie 1985 este ucis in arestul Securitatii din Bucuresti inginerul si poetul Gheorghe Ursu, pentru textul unui jurnal intim si pentru ca a trimis scrisori la Europa Libera. Lista disidentilor romani este insa mai mare. Existenta ei dovedeste, fara contraargument valid, ca regimul Ceausescu nu a fost cu nimic mai prejos, in oroare, decit regimul Gheorghiu-Dej. (C. Patrasconiu) Episodul 3: Inchisi pentru Hristos Claudiu Tarziu ________________________________________ Istoriile personale ale unor anticomunisti in odajdii acuza. Evolutia publicistica, sub pseudonimul Sandu Tudor, si mondena a lui Alexandru Teodorescu nu prevestea in nici un fel vocatia de marturisitor al credintei pina la moarte. Nascut pe 22 decembrie 1896 la Bucuresti, Alexandru Teodorescu a avut o prima tinerete destul de aventuroasa. El a initiat saptaminalul “Floarea de Foc” (1932-1936) si cotidianul “Credinta” (1933-1938), carora le-a imprimat o orientare de stinga. Polemist de mare forta si caracter nestapinit, Sandu Tudor a scris articole memorabile, in care se pronunta impotriva extremismelor de stinga si de dreapta. Intre acestea si articolul “Lectia proceselor de la Moscova”, pentru care a fost condamnat in 1958 de comunisti. Organizator al “Rugului Aprins” Treptat, Sandu Tudor si-a descoperit dragostea pentru Hristos. Intors din razboi, Sandu Tudor s-a retras la Manastirea Antim, unde a fost unul dintre organizatorii asociatiei “Rugul Aprins”, care avea in centru practicarea “Rugaciunea inimii”. Interzisa de autoritatile comuniste in 1948, activitatea asociatiei a incetat si din cauza plecarii lui Sandu Tudor, devenit intre timp monahul Agaton, la Manastirea Govora, si de acolo staret la Crasna. Arestat in 1950 pentru pretinse ilegalitati facute pe frontul din est, Sandu Tudor a fost condamnat la doi ani de inchisoare intr-un proces in care a dat dovada de mult curaj. Eliberat in 1952, s-a intors in rindurile monahilor, devenind ieroschimonahul Daniil, staret la Rarau. A incercat, in mod sistematic din 1955, sa educe in spirit crestin mai multi tineri, in ideea de a forma o elita ortodoxa, eliberata de ideologia comunista si capabila sa transmita altei generatii aceeasi educatie. In noaptea de 13/14 iunie 1958, parintele Daniil a fost arestat impreuna cu 15 colaboratori ai sai, sub acuzatia de “uneltire contra ordinii sociale”. Fara sa existe vreo proba in acest sens, parintele Daniil si ceilalti au fost etichetati drept legionari. Pe baza slabului material probatoriu strins - citeva articole anticomuniste si declaratiile smulse sub teroare de la altii -, Sandu Tudor a fost acuzat de activitate ostila clasei muncitoare si de sustinere a fascismului, de organizare a unei activitati contrarevolutionare in cadrul Asociatiei ,,Rugul Aprins'' in perioada 1945-1948 si de intruniri subversive cu fosti membri ai asociatiei ,,Rugul Aprins'' si alte elemente in perioada 1955-1958. A respins toate acuzatiile, iar anchetatorii n-au putut scoate nimic de la el. Fiind considerat liderul grupului, a fost condamnat la 25 de ani de temnita grea. A stat inchis la Jilava si la Aiud, unde a si murit, batut de un gardian, pe 17 noiembrie 1962. Un grup de credinciosi si preoti a depus, in urma cu citiva ani, un dosar la Patriarhie prin care se solicita canonizarea parintelui Daniil. Deocamdata, Biserica Ortodoxa nu s-a pronuntat. Studentul medicinist Gheorghe Calciu - nascut pe 23 noiembrie 1925, la Mahmudia, Tulcea - a fost inchis pentru prima data in 1948 pentru “activitate dusmanoasa” impotriva regimului comunist. In prima perioada de detentie, 1948-1964, a trecut si prin valul de teroare de la Pitesti (1949-1951). Toata viata acestui om de dupa tragicul episod pitestean a fost una de marturisire si de jertfa. Dupa Pitesti, unde si el, alaturi de atitia altii, a fost zdrobit in “reeducare”, Gheorghe Calciu a mai suferit in inchisorile comuniste vreme de peste 12 ani, facindu-se remarcat prin cerbicia sa si fiind un temut “grevist al foamei”. Eliberat in urma amnistiei generale din 1964, a urmat Filologia si Teologia, devenind preot si unul dintre cei mai iubiti profesori ai Seminarului Teologic Ortodox din Bucuresti. S-a casatorit cu Adriana Dumitreasa, sora altui fost detinut politic, Ion Dumitreasa, cu care are un fiu, Andrei, astazi jurist in Washington D. C. Chiar daca avea familie, luptatorul anticomunist nu si-a gasit in aceasta un pretext de “cumintire”. O data cu darimarea Bisericii Enei din inima Bucurestiului (1 mai 1977), pe locul careia se punea la cale ridicarea unui restaurant, parintele Calciu si-a inceput lupta deschisa impotriva regimului comunist. In postul Pastelui din anul 1978, a devenit tot mai incomod prin predicile sale critice la adresa conducerii de partid si de stat, mai ales ca in jurul sau s-au strins numerosi studenti, teologi, dar si politehnisti. Cu toate hartuielile Securitatii si ale propriilor superiori din Biserica, auditoriul devenea din ce in ce mai numeros. In intervalul cit si-a rostit cele sapte predici, in incinta si apoi in pragul Bisericii Radu-Voda din Bucuresti, parintele Calciu a fost urmarit, amenintat, calomniat si in cele din urma arestat si condamnat la zece ani de inchisoare. Ierarhia bisericeasca s-a grabit sa-l cateriseasca, pentru a nu fi considerata complice la revolta preotului Calciu. Salvat de SUA Condamnarea abuziva din 1979 a stirnit un val de reactii in strainatate. Reprezentanti de frunte ai exilului romanesc, precum Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu si Paul Goma, au protestat si au cerut eliberarea sa. Eliade a constituit chiar un Comitet pentru salvarea parintelui Calciu, care a facut presiuni asupra organismelor internationale sa intervina in acest caz. Parintele Calciu a facut cinci din cei zece ani de puscarie la care fusese condamnat initial. Dar la eliberarea parintelui Calciu, el si familia sa au fost urmariti pas cu pas de Securitate si izolati de prieteni si de cunoscuti. Dupa mai putin de un an, Securitatea i-a dat pasaport si i-a cerut sa plece in exil. S-a stabilit, cu familia, in SUA, unde i se acordase deja “cetatenia de onoare” si unde traieste pina astazi. In cei peste 20 de ani de exil, parintele Calciu, recunoscut din nou ca preot de BOR pe linga slujirea parohiala curenta, la Washington, a fost o prezenta centrala la mai toate reuniunile importante ale “diasporei” romanesti, a inlesnit numeroase contacte si ajutoare umanitare, a fost primit de presedintii Francois Mitterrand si George Bush, precum si de regele Mihai I al Romaniei, a publicat mai multe carti si a scris constant in presa exilului, dar si in unele publicatii postdecembriste din tara. Episodul 3: Biserica de dupa gratii Claudiu Tarziu ________________________________________ Regimul comunist a gindit simplu si crud reorganizarea societatii romanesti: distrugerea elitelor si formarea altora. Biserica nu putea scapa. Biserica era cu atit mai primejdioasa pentru comunism cu cit, prin insasi existenta sa, nega dogma acestui regim. In privinta Bisericii Ortodoxe, comunistii au inceput, in anul 1948, prin a mazili ierarhii incomozi. Majoritatea au fost inlocuiti din functii, unii au fost arestati, altii au fost pensionati si au primit „domiciliu obligatoriu“ la anumite manastiri, altii au murit in conditii suspecte. Peste 2.600 de preoti ortodocsi de mir si un numar inca necunoscut de calugari au fost arestati. Dintre acestia, cel putin 200 - gasiti in documente pina in aceasta faza a cercetarilor istorice - au murit in temnita sau dupa eliberare, ca urmare a conditiilor de detentie. Alti 230 de preoti greco-catolici au fost si ei bagati dupa gratii. Prin teroare, comunistii si-au asigurat colaborarea sau cel putin lipsa de opozitie a arhiereilor ramasi in scaun si a celor nou-numiti. Biserica greco-catolica a fost desfiintata in 1948, iar Bisericile Ortodoxa si Romano-Catolica - acuzata de comunisti ca este „oficina imperialista“ si „cuib de spioni“ - au fost permanent supravegheate si considerate dusmanoase. Dusmanul nr. 1: BOR Cu toate acestea, dupa zece ani de masuri luate impotriva Bisericii, tot de ea se temeau comunistii cel mai tare. La 6 octombrie 1958, ministrul de Interne, Alexandru Draghici, avertiza, intr-un raport catre Comitetul Central al PCR, ca singurul dusman intern al „statului de democratie populara“ este BOR, in frunte cu patriarhul ei de atunci, Justinian Marina, si cu cei doi vicari ai sai, Antim Nica si Teoctist Arapasu, actualul patriarh al Bisericii. Draghici cerea: „Desfiintarea seminariilor monahale si interzicerea frecventarii cursurilor Institutului Teologic de catre calugari si calugarite; pe viitor, intrarea in monahism sa se faca numai cu avizul imputernicitilor regionali pentru culte; interzicerea cu desavirsire a infiintarii de noi manastiri sau schituri; numarul de manastiri fiind prea mare, sa fie redus la jumatate; interzicerea elementelor tinere in manastiri, fixindu-se limita de virsta de la 50 de ani in sus“. In 1959, Securitatea si Departamentul pentru Culte au redus cu doua treimi numarul manastirilor si al calugarilor, pe motiv ca asezamintele monahicesti ascundeau partizani din munti si elementele reactionare. Peste 5.000 de calugari si calugarite au fost scosi din manastiri si siliti sa traiasca „in lume“. Unele manastiri au fost evacuate prin forta armata. Intre 1959 si 1960 au fost arestati sute de preoti pe motiv ca raspindesc misticismul, predica impotriva materialismului dialectic sau se opun orinduirii socialiste. Valurile de represiune Istoricul Adrian Nicolae Petcu, coordonatorul unui Martirologiu al Bisericii Ortodoxe, a facut o periodizare a represiunii comuniste asupra slujitorilor altarului. Potrivit acestuia, represiunea Bisericii incepe la sfirsitul lui martie 1945, sub pretextul defascizarii tarii. Numerosi preoti, alaturi de oameni de cultura, acuzati cel mai adesea fara temei de apartenenta la miscarea legionara, erau trimisi in lagarele speciale de la Caracal, Slobozia, Tg.-Jiu si Lugoj. Alte arestari in mediul preotesc au mai fost operate in preajma alegerilor din noiembrie 1946 si in timpul procesului lui Iuliu Maniu, atunci cind majoritatea clericilor ortodocsi au refuzat sa-l condamne pe Maniu in predicile care le rosteau la altar. In mai 1948 a fost declansat un alt val de arestari masive in rindurile preotilor considerati „legionari“. Arestarile aveau sa continue in 1949. „Noaptea Adormirii Maicii Domnului“ La 4 septembrie 1952, dupa eliminarea „deviationistilor“ Ana Pauker, Teohari Georgescu si Vasile Luca, Dej afirma ca trebuiau arestati 12.600 de „dusmani ai poporului“. In noaptea de 15/16 august 1952 - celebra „noapte a Adormirii Maicii Domnului“ -, la ordinul ministrului Afacerilor Interne au fost arestati multi preoti cu functii in Biserica inainte sau dupa 1948. Majoritatea au fost trimisi in colonii de munca pentru cel putin 24 de luni. Multi au fost masati la Poarta Alba, in celebra „brigada a hotilor“, si la Coasta Gales, unde au si murit o mare parte dintre ei. Vinarea grupurilor de rezistenta O etapa distincta a represiunii a fost vinatoarea preotilor care ajutau grupurile de rezistenta anticomunista din munti. Ei cadeau pe masura ce erau lichidate grupurile de rezistenta. Amintim in treacat cazurile unor preoti morti in inchisoare in urma acestei actiuni prelungite: Dumitru Mihailescu din Dobrogea, arestat in anul 1949 pentru ca il sprijinise pe Gogu Puiu, conducatorul rezistentei din Dobrogea; Nicolae Manescu, Nicolae Andreescu, Ion Dragoi si Ion Constantinescu, pentru ca i-au ajutat pe fratii Arnautoiu, erau arestati, anchetati, umiliti si detinuti, primul decedind in 1961 in Penitenciarul Botosani, iar ceilalti fiind executati prin sentinta la Jilava in 1959. Preot = anticomunist In Romania, acuzatia cea mai la indemina contra preotilor a fost cea de legionarism. Ea se sprijinea pe militantismul religios al miscarii legionare si pe realitatea ca o parte dintre preoti fusesera legionari. Documentele din arhivele Securitatii arata ca, in timpul represiunii carliste impotriva legionarilor, in 1938, fusesera arestati 34 de preoti, iar in decembrie 1942, sub cea antonesciana - 115. Dar acest numar este extrem de mic daca tinem cont ca BOR avea peste 10.000 de clerici. Comunistii se ghidau insa dupa logica exprimata fidel in timpul anchetarii, din anul 1959, a marelui teolog Teodor M. Popescu: „Esti legionar pentru ca esti teolog si fiind teolog esti anticomunist, iar a fi anticomunist inseamna a fi legionar“. Comunistii au folosit legea lui Carol In privinta incadrarilor juridice, regimul comunist s-a folosit, cel putin la inceput, de legislatia penala care ii viza pe legionari din timpul regelui Carol al II-lea. Este vorba despre Codul penal din 1936, cu celebrul articol 209 privind „uneltirea contra ordinii sociale“, alaturi de Inaltul Decret Regal nr. 856/1938, care se referea la siguranta ordinii in stat. In aceste articole erau incadrati „dusmanii poporului“, unii dintre ei fiind acuzati si inainte de 1944. Acestei legislatii comunistii aveau sa-i adauge in Codul penal articolul 193, privitor la „activitatea intensa contra clasei muncitoare“, intr-o exprimare vaga ca si incadrarea juridica, dar mai ales hotaririle guvernamentale privitoare la coloniile si lagarele de munca, dar si cele privitoare la „banditii din munti“ si „socializarea agriculturii“ cu cotele si sabotajul. De ce-au murit in puscarii Istoricilor le este dificil sa stabileasca exact cauzele adevarate ale mortii in temnita a celor mai multi detinuti politici. Intii, pentru ca Securitatea nu era riguroasa, iar diagnosticele erau deseori mincinoase - dupa cum s-a vadit in unele cazuri, probate cu martori. In al doilea rind, mai ales in cazul deceselor survenite in coloniile de munca, acestea erau inregistrate si mai tirziu - chiar si cu ani intirziere -, iar cauzele erau fictive. Multe decese surveneau in anchete din cauza torturilor. Alti preoti au fost executati cu sau fara judecata. Altii si-au dat duhul in timpul muncii fortate la care erau supusi, fie in colonii de munca, fie in inchisori. Bolile, mai cu seama TBC, au ucis si ele pe capete. Cercetarile din ultimii ani ale unor tineri istorici dezvaluie ca cel putin sapte ierarhi ortodocsi au fost ucisi de catre comunisti. Regimul s-a temut de o actiune fatisa impotriva arhiereilor, care erau legati de popor. Si a ales sa-i lichideze in taina, in loc sa-i trimita in puscarie. De exemplu, episcopul Grigorie Leu al Husilor, care, dupa ce i se desfiintase eparhia (1949), pentru atitudinea sa fatis anticomunista, avea sa fie otravit. La fel a fost eliminat episcopul Nicolae Popovici - scos din scaun in septembrie 1950, pentru atitudinea anticomunista in predici -, otravit in potirul euharistic, in anul 1960. Desi era fin al lui Petru Groza, Sebastian Rusan, mitropolit al Moldovei, nu ezita sa se manifeste impotriva regimului atunci cind acesta se amesteca in treburile Bisericii. A fost si el otravit in martie 1956, pentru ca in august, paralizat complet, sa treaca la cele vesnice. • Dupa ’64, opozitie minima, represalii sporadice Ultimele arestari in masa in preotime s-au consumat dupa revolutia de la Budapesta (1956), pe fondul epurarilor din partid si al retragerii trupelor sovietice din Romania. In mediul bisericesc, presiunile din parte politicului erau foarte mari, pe fondul cererilor repetate de diminuare a vietii monahale, refuzate de fiecare data de patriarhul Justinian, pentru care a cunoscut un scurt exil la Dragoslavele si doua incercari de otravire din partea credinciosilor regimului comunist, dupa cum avea sa afirme parintele Ilie Cleopa dupa 1990. Refuzurile patriarhului s-au soldat cu incercari de scoatere din scaun a acestuia si prin arestari masive. Represiunea brutala, cu anchete singeroase, umilinte si reeducari, se va incheia in 1964, cind detinutii politici vor fi eliberati, in contextul relativei destinderi pe care regimul comunist o va adopta pina spre sfirsitul anilor ‘70. Dar au mai fost arestati preoti pe motive politice si dupa aceea. De pilda, parintele Gheorghe Calciu, care a indraznit sa se opuna regimului in anii ‘80. Episodul 4: Trei in arest. Doi morti ________________________________________ Generalul Gheorghe Mosiu (29 mai 1892, Provita de Jos - 10 octombrie 1974, Bucuresti) Functii importante: sef de Stat Major al Comandamentului Etapelor de Est, imputernicit al Guvernului pentru evacuarea provinciilor din estul tarii. „Element regalist“, arestat impreuna cu sotia Generalul de brigada Gheorghe Mosiu nu a fost arestat pentru ca ar fi lucrat sub comanda maresalului, ci pentru legaturi cu miscarea de rezistenta constituita dupa razboi, respectiv pentru apartenenta la organizatia „Sumanele negre“. „Nu sint cercetat de organele in drept si nici nu mi s-a adus la cunostinta vreun document in baza caruia sa fiu arestat in celula“, isi exprima generalul revolta in 1946, fiind eliberat citeva luni mai tirziu. Ridicat de la domiciliu, arestat si eliberat, pe rind, de alte citeva ori, Mosiu intra pentru ultima oara in inchisoare in 1959. „Activitate dusmanoasa impotriva regimului democrat popular din RPR, colportare de stiri calomnioase trimise de posturile de radio imperialiste, preconizarea schimbarii regimului din RPR si reinstaurarea vechiului regim capitalist cu sprijinul fortelor imperialiste.“ Acestea erau acuzatiile ce i se aduceau lui Mosiu, considerat „element regalist, mosier, dusman inrait al regimului democrat-popular“. In 1960, este condamnat de Tribunalul 2 al Regiunii 2 Militare la 22 de ani de temnita grea si 8 ani de degradare civica pentru „crima de tradare de patrie prin subminarea unitatii statului“ si de „uneltire contra ordinii sociale prin agitatie“. Sotia sa, Maria Mosiu, a fost si ea arestata si judecata in acelasi proces, fiind gasita vinovata pentru „crima de favorizare a infractorului, cu acordarea de circumstante atenuante“. Pedeapsa: 9 ani de temnita grea si 5 ani de degradare civica. „Periplul“ concentrational al generalului a cuprins inchisorile Jilava, Dej, Gherla, beneficiind de gratierea din 1964. Generalul Radu Korne (23 decembrie 1895, Bucuresti - 28 aprilie 1949, Vacaresti) Functii importante: sef de Stat Major al Corpului de Cavalerie (1941), comandant al diviziei blindate (1944). „Am fost arestat ca un borfas de rind” A luptat in ambele razboaie, contribuind decisiv la eliberarea, in 1941, a partii de nord a Basarabiei, in fruntea Regimentului 6 Rosiori. In timpul bataliei de la Moscova, a comandat Divizia 1 Blindata in luptele de la sud-vest de Iasi. Acestea sint doar doua dintre ispravile de razboi ale generalului Korne, arestat imediat dupa semnarea Conventiei de Armistitiu, pe 21 octombrie 1944, considerat inainte „un element de elita, cu care cavaleria se poate mindri ca il are in rindurile ei“. „Am fost arestat, intr-o seara, ca un borfas de rind, ca si cum trecutul si purtarea unei vieti intregi ar fi putut indreptati teama ca nu cumva generalul Korne sa nu dispara ca un raufacator. Nu mi s-a dat nici un motiv al arestarii mele, ba, mai mult, insusi domnul procuror al Curtii Militare de Casare si Justitie mi-a afirmat, pe cuvint, ca nu-l cunoaste“, se indigna generalul intr-un memoriu. Arestarea fusese decisa prin ordin al ministrului de Razboi, generalul Mihail Racovita, care-i stia bine faptele de arme. Un alt coleg, generalul Constantin Sanatescu, sef al Marelui Stat Major, a intervenit pe linga generalul Vinogradov pentru eliberarea sa, alaturi de cei aruncati pe nedrept in inchisoare. Eliberat pe 6 februarie 1945, a fost pus sub stare de arest la domiciliu. Doua luni mai tirziu, este arestat din nou, sub acuzatii de genul propaganda la radio si laudarea maresalului Antonescu. A fost gasit nevinovat, insa ulterior a fost acuzat din nou, de data asta de legaturi cu miscarea de rezistenta din Cehoslovacia. La Jilava a ajuns insa pentru „uneltirea contra sigurantei statului“, imbolnavindu-se rapid si murind cu diagnosticul de neoplasm pulmonar. Justitia comunista nu era insa multumita. Post-mortem s-a incercat confiscarea averii sale, pe care insa nu o avea. Generalul Radu Baldescu (16 octombrie 1888, Mihaesti - 2 decembrie 1953, Jilava) Functii importante: comandant al Diviziei 18 Infanterie Munte, comandant secund al Corpului 6 Teritorial. „Ne-am nascut democrati” Autor a numeroase lucrari de istorie militara si profesor de elita, generalul Radu Baldescu a fost considerat unul dintre cei mai culti militari din Armata Romana. Totodata, a fost si unul dintre cei mai importanti opozanti ai sovietizarii, pozitie ce avea sa-i aduca sfirsitul. „Sa mentineti ideile trecutului, ca datorita lor am realizat Romania Mare. Sa nu imprumutati ideologie straina. Rusii au luat de la noi ceea ce au astazi. Cei care critica armata din trecut prin presa sint niste tradatori si vor ramine in vint“, se adresa generalul Baldescu in 1946 corpului de ofiteri. Intrezarind producerea unui dezastru la nivelul ostirii prin infiintarea in 1945 a aparatului pentru educatie, cultura si propaganda, el isi exprima astfel temerile. Nu pierdea, de altfel, nici un prilej pentru a le impartasi, asa cum a facut si in fata ostasilor din Regimentul 4 Transmisiuni. „Noi, militarii, ne-am nascut democrati si sintem democrati si nu avem nevoie sa facem politica... Sintem o tara ocupata“. Inlaturarea si anihilarea sa ca urmare a acestei atitudini s-au facut progresiv. Mai intii a devenit „cadru disponibil“, in 1946, iar apoi a fost trecut in rezerva un an mai tirziu. In 1951, a fost decisa „scoaterea sa din cadrul de rezerva cu gradul de soldat“, invocindu-se originea sa sociala, faptul ca a stat de doua ori de vorba cu Ion Antonescu, ca a comandat trupe pe frontul impotriva URSS etc. Cosmarul sau nu se incheiase insa. Pe 3 martie 1952, a fost ridicat de Securitate si inchis la Jilava, unde a si murit doar un an mai tirziu, in infirmerie. • Legi dupa pofta sovieticilor Epurarile au avut ca preambul adoptarea unor legi, prin care s-a incercat cosmetizarea nedreptatilor flagrante. Astfel, la doar o luna dupa Conventia de Armistitiu din 12 septembrie 1944, care obliga Guvernul roman sa colaboreze cu „Inaltul Comandament Aliat (sovietic) la arestarea si judecarea persoanelor acuzate de crime de razboi, s-a dat un decret prin care Consiliul de Ministri era imputernicit sa ia orice masuri „privative de libertate in vederea stabilirii responsabilitatii politice si penale impotriva autorilor si a complicilor morali si materiali ai dezastrului tarii”. S-a apreciat ca aceasta dispozitie, prin care s-a incalcat si principiul separatiei puterilor in stat, a generat cele mai mari abuzuri judiciare din Romania. Ea a fost urmata de Legea pentru pedepsirea criminalilor si profitorilor de razboi, prin care se instituiau asa-zisii „acuzatori publici“ si Tribunalul Poporului, si de Legea de urmarire si sanctionare a celor vinovati de dezastrul tarii, ambele adoptate pe 20 ianuarie 1945 si coroborate mai tirziu in Legea 312. Intr-o prima transa au fost arestate 154 de persoane, iar pina in aprilie 1946 au fost judecate 25 de loturi de inculpati, majoritatea militari. Lotul lui Ion Antonescu, care a fost adus din Uniunea Sovietica in aprilie 1946, si al colaboratorilor sai apropiati a urmat la rind, imediat desfiintindu-se Tribunalul Poporului. Epurarea Armatei prin punere sub acuzare si arestare a fost dublata prin disponibilizarea celor ce „prisoseau nevoilor de incadrare“, dispusa de un alt set de legi. „Ofiterii erau trecuti intr-un fel de somaj tehnic, insa in final intrau in rezerva“, spune istoricul Florin Sperlea. Criteriile erau si in acest caz politice. „Armata ce-a ramas este o creatie pur comunista“, nota in iulie 1947 in jurnalul sau generalul Constantin Sanatescu, care fusese prim-ministru chiar in momentul semnarii Conventiei de Armistitiu. Cap de acuzare: Ion Antonescu Multe dintre procesele deschise generalilor Armatei Romane de comunisti aveau ca justificare colaborarea cu maresalul. Principalii vizati in procesul epurarilor au fost fostii ministri din guvernul Ion Antonescu, precum si colaboratorii apropiati ai acestuia. Nu era insa necesar ca neaparat cineva sa fi impartasit viziunea maresalului sau sa fi colaborat cu el pentru a fi inscenat un proces cu acest capat de acuzare. Un exemplu este generalul Petre Vasilescu. In timpul guvernarii antonesciene acesta nu a detinut functii foarte importante, iar in 1942 a fost arestat dupa ce i-a trimis o scrisoare de protest lui Antonescu prin care se opunea deciziei de a continua razboiul dincolo de Nistru. Cu toate acestea, comunistii l-au considerat om al vechiului regim, l-au arestat si l-au condamnat la opt ani de temnita grea. A murit in centrul de exterminare al inchisorii din Galati, sotia sa fiind anuntata abia dupa cinci ani. O executie ca la carte Printre generalii si oamenii politici a caror pedepsire a fost facuta o data cu cea a maresalului s-au aflat Mihai Antonescu, Constantin-Piky Vasiliu, Constantin Pantazi, Gheorghe Alexianu, Radu D. Lecca si Eugen Cristescu. Primii trei generali il insotisera, alaturi de inca un colonel, in exilul-detentie din URSS. Dupa arestarea pe 23 august, acestia au fost dusi de sovietici in apropiere de Moscova, de unde i-au adus inapoi pentru proces in 1946. El a inceput pe 6 mai 1946. A fost citit actul de acuzare, s-au facut interogatoriile, administrarea probelor, audierea martorilor. Pe 17 mai, Tribunalul Poporului deja pronunta sentinta de condamnare la moarte a celor sapte acuzati, in frunte cu Antonescu, considerat criminal de razboi si gasit vinovat de dezastrul tarii. Avocatii sai au depus recurs in aceeasi zi, iar mama sa, Lita Baraga, invoca „cu lacrimi in ochi marinimia Majestatii Sale“. Regele Mihai nu a avut insa puterea de a se opune recomandarii scrise, cu putere de ordin, data de Petru Groza de a refuza gratierea „pentru inalte ratiuni de stat“. Doar lui Pantazi, Lecca si Cristescu le-a fost comutata pedeapsa. Ceilalti http://www.cotidianul.ro/fileadmin/2006/octombrie/ed404/elitmilit.pdf Episodul 4: Elita militara: o epurare perfecta Mirela Corlatan ________________________________________ Aproape toti ofiterii Armatei Romane la terminarea celui de-al Doilea Razboi Mondial au fost epurati de catre comunisti. Sute si-au gasit sfirsitul in inchisori. „Nicicind nu am fost un tradator, un necredincios, un tulburator al tarii si neamului meu. Cindva, cind patimile politice se vor atenua, realitatea va aparea in tot adevarul ei“. In 1958, dupa 10 ani de carcera grea, contraamiralul Horia Macelariu, transferat de la Aiud la Rimnicu Sarat, se adresa cu aceste cuvinte directorului general al penitenciarelor. Profetia sa avea sa se implineasca abia peste mai bine de trei decenii. Cit de bine a reusit planul de distrugere a elitei militare, pus in scena sub supravegherea atenta a Kremlinului, a surprins pina si pe unul dintre artizanii ei, Petru Groza. In procente, „crima aproape perfecta“ s-a exprimat prin inlaturarea a peste 95% dintre ofiterii care formau corpul de comanda al Armatei Romane la sfirsitul razboiului, in doar zece ani. De la 20.000 la 700 de ofiteri Potrivit unei statistici oficiale privind structura Armatei Romane la sfirsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, mai exact pe 25 octombrie 1944, din totalul celor 454.972 de persoane, 19.462 erau ofiteri activi, arata istoricul Alexandru Dutu. Acestia reprezentau intregul corp de comanda, de la sublocotenenti ca sefi de plutoane pina la seful Marelui Stat Major General. Unii dintre ei fusesera ofiteri in rezerva, mobilizati in timpul razboiului si care, in mod firesc, trebuiau sa se intoarca la vatra ca urmare a trecerii la starea de pace. Majoritatea ofiterilor au fost insa inlaturati pe criterii politice, bine ascunse sub motive dintre cele mai diverse si absurde, cum ar fi oportunismul sau necinstea. Potrivit Tratatului de pace din februarie 1947, efectivele au fost reduse la 138.000, dintre care, asa cum se consemneaza intr-o statistica din 1948, aproximativ 8.000 erau ofiteri. In 1951, ca urmare a unei reuniuni a ministrilor Apararii si prim-secretarilor, convocata de Stalin la Moscova, s-a impus din nou cresterea efectivelor in vederea pregatirii unui eventual razboi impotriva tarilor occidentale. In Romania, cresterea a fost de pina la 300.000 de persoane, dintre care 35.000 erau ofiteri. Paralel cu aceasta redimensionare a Armatei, a continuat insa epurarea vechilor ofiteri. Conform unei statistici solicitate de Emil Bodnaras inaintea celui de-al II-lea Congres al Partidului Muncitoresc Roman, dintre ofiterii vechii armate mai ramasesera in 1955 doar 9,08%, adica in jur de 700. „Din totalul de 35.000, acestia reprezentau o picatura intr-un ocean. Singura structura in care procentul ofiterilor vechi era invers era Academia Militara“, explica istoricul Florin Sperlea, redactor-sef al revistei „Document“, editata de Serviciul Istoric al Armatei, si autorul unei teze de doctorat pe tema sovietizarii Armatei Romane. Profesorii au fost pastrati in virtutea experientei lor didactice, pentru a le exploata experienta in formarea nou-venitilor. 100 de generali, aruncati in inchisori Elita militara, reprezentata in viziunea istoricilor de cei care detineau functiile de sef al Marelui Stat Major General, comandanti de armata, comandanti de corpuri de armata si comandanti de divizii si regimente, a fost in prim-planul epurarilor. Doar dintre generali, peste 100 au fost aruncati in inchisoare, dintre care 40 si-au gasit acolo sfirsitul. Arestati sau retinuti la domiciliu, acestia au fost invinuiti pentru faptul ca au facut parte din guvernul antonescian sau comandasera mari unitati in razboiul antibolsevic. La sfirsitul lunii martie 1946, intr-o singura saptamina au fost trecuti in rezerva sau in retragere 46 de generali si peste 400 de ofiteri superiori. Epurarea trebuia facuta rapid, iar unul dintre cei care au militat fervent pentru asta a fost chiar Petru Groza. In momentul in care s-a prezentat lista „marilor criminali de razboi“ in Consiliul de Ministri, acesta a anihilat orice tentativa de nuantare a judecatii. „Avem de-a face cu un proces politic... Eu nu vreau sa ajung la un proces de felul celui de la Nürnberg, interminabil... Procesul isi va urma cursul sau repede. Vom merge la pedepse asa cum va hotari Tribunalul Poporului si imediat vom pasi la judecarea celui de-al doilea lot. Cel de-al doilea lot va trebui sa cuprinda pe toti fostii ministri. (...) Nu facem discriminare. Noi sintem organ politic“. Sub imperiul „psihozei razbunarilor“, dupa cum singur a numit-o, Petru Groza a fost insa nevoit sa dea el insusi inapoi in 1947, dupa incercarea esuata de a proba vinovatia generalului Gheorghe Stavrescu. „Sa fim obiectivi. Exista o tendinta de razbunare. Trebuie schimbata aceasta mentalitate. Au trecut trei ani. S-a incheiat pacea. Lucrurile de multe ori se mai si uita. Desigur, sint crime concrete care nu se pot uita. Dar si acelea se pot prescrie. Toate codurile din lume prevad aceasta prescriere“, recunostea Petru Groza. Discursul a ramas insa fara efect. Generalul Stavrescu s-a stins la Aiud, in 1951. • Informatorii din Armata Unul dintre instrumentele folosite in epurarea elitelor militare si formarea asa-zisei „armate populare“ a fost Directia Superioara pentru Educatie, Cultura si Propaganda (ECP). Ea a fost infiintata in 1945 in cadrul ministerului si extinsa apoi pina la nivelurile inferioare ale Armatei. Astfel, in fiecare companie, de exemplu, era un ofiter politic care lunar facea un raport in care semnala manifestarile ostile fata de guvernul Petru Groza, precum si pe cele pozitive. „Militarii vorbeau la popota unii cu altii si prin opiniile exprimate devenea clar cine e dezirabil si cine nu“, spune istoricul Florin Sperlea. • Mariti lista noastra Lista cu numele victimelor elitei militare distrusa de comunism prezentata de ziarul nostru este una minima. Cei care detin date si nume suplimentare sint invitati sa le trimita la adresa: victime_comunism@cotidianul.ro Vechii generali, inlocuiti cu analfabeti Pe masura decimarii elitei militare, fostii ofiteri au fost inlocuiti cu oameni fideli Partidului. Ofiteri cu patru clase si un an de scoala militara. Valter Roman, care a fost printre primii „teoreticieni“ ai sovietizarii Armatei Romane, scria intr-o lucrare publicata in 1948 ca schimbarea structurii sociale a efectivelor trebuie facuta prin recrutarea ostasilor „din rindurile clasei muncitoare, ale taranimii muncitoare si intelectualitatii progresiste“. Aceasta, fireste, paralel cu „lichidarea ramasitelor care reprezinta interesele burgheziei“. Valter Roman insusi a fost silit sa paraseasca Armata in 1950, cind s-a decis excluderea celor care luptasera in „Brigazile internationale“ si in Rezistenta Franceza. Cu alte cuvinte, cei care nu aderau la noul sistem politic erau inlaturati cu prioritate. Intr-o a doua faza operau restul de criterii, cum ar fi originea sociala, astfel ca in final doar citeva sute de ofiteri au mai fost pastrati din vechea armata. Generali scoliti pe la cele mai prestigioase scoli militare europene au fost fie bagati la inchisoare, fie, in cel mai fericit caz, trecuti „in rindul cadrelor disponibile“ pentru a face loc oamenilor noului regim. De la scoala primara, direct la Academia Militara Pregatirea acestora arata un tablou sumbru al noii Armate. Potrivit unei statistici, arata istoricul Florin Sperlea, 60% dintre ofiterii activi in anul 1955 urmasera doar patru clase primare. „Cu dispensa, se putea intra si cu mai putin la o scoala militara“, explica acesta. Scoala militara care se redusese la un an. Asta dupa ce in perioada interbelica studiile militare erau de trei ani, urmati de unul de practica si inca unul de specializare. Pentru comunisti acestea erau insa detalii. Pentru a acoperi posturile ramase libere in urma epurarilor, numarul scolilor militare s-a marit, de la 11 la 26, inca din 1948. „Corpul de cadre a ajuns in final dupa chipul si asemanarea Partidului“, arata Sperlea. Episodul 4: Patru inchisi. Toti morti ________________________________________ Generalul Aurel Aldea (28 martie 1887, Slatina - 17 octombrie 1949, Aiud) Functii importante: comandant al Corpurilor 2 si 7 Armata, ministru de Interne (1944), sef al Comandamentului General al Teritoriului (1944-1945). Ministrul devenit sef al partizanilor Unul dintre cei mai devotati generali ai cauzei monarhice. Asa ar putea fi caracterizat generalul Aurel Aldea, a carui cariera a fost intr-atit de spectaculoasa pe cit de dramatic a fost sfirsitul ei in inchisoare. Generalul de corp de armata si-a cistigat notorietatea in 1940, dupa ultimatumul sovietic, urmat de ocuparea Basarabiei si a Nordului Bucovinei, cind a fost numit seful delegatiei pentru reglementarea problemelor produse de agresiune. In 1941, i s-a incredintat misiunea de a cerceta activitatea fostilor ministri legionari. „I-am aratat generalului Antonescu ca, in primul rind, el este vinovat de rebeliunea legionara din cauza slabiciunii cu care i-a condus. N-a urmarit inarmarea lor. N-a pedepsit crimele lor.“ In august 1944, arestarea maresalului Antonescu avea sa se produca cu o contributie importanta a generalului Aldea. Ulterior, la solicitarea regelui, a devenit ministru de Interne, pentru scurt timp insa. La sfirsitul lui august 1945, dupa ce regele nu a reusit sa demita guvernul Petru Groza, in contextul grevei regale, Aldea a apreciat ca Mihai I nu este in siguranta, cautind solutii impreuna cu alti generali. „Din netarmurita dragoste fata de rege si tara, m-am hotarit sa misc tot ce este regalist si poate sari in ajutorul regelui in cazul in care ar fi atacat. A incoltit ideea unei declaratii de rezistenta in Bucuresti in scopul exclusiv aratat mai sus“, relata acesta mai tirziu. Devenit conducator al Miscarii Nationale de Rezistenta (ce cuprindea organizatii precum „Haiducii lui Avram Iancu“, „Graiul Sangelui“ etc.), Aldea a fost arestat pe 27 mai 1946 si invinuit de „complotare intru distrugerea statului roman“, de „razvratire“, „insurectie armata“. „N-am cautat decit sa servesc patria si neamul, cum nici azi nu rivnesc. Chiar daca distrugerea mea fizica ar urma, memoria mea o incredintez tinerilor de azi, care trebuie sa ma reabiliteze“, a spus Aldea in fata instantei. Curtea Militara de Casatie si Justitie l-a condamnat la munca silnica pe viata, imbolnavindu-se grav in inchisoarea Vacaresti si murind in 1949 la Aiud. Generalul Nicolae Ciuperca (20 aprilie 1882, Rimnicu Sarat - 25 mai 1950, Vacaresti) Functii importante: comandant al Corpului 3 Armata, ministru de Razboi (1938-1939), comandant al Armatei 2 (1939-1940) si al Armatei 4 (1940-1941). Cel care i-a infruntat si pe maresal, si pe comunisti Un general cu cariera prodigioasa, Nicolae Ciuperca si-a legat numele in mod special de operatiunile pentru eliberarea Basarabiei, perioada in care conducea Armata 4. La scurt timp dupa aceasta, a fost silit sa-si inainteze demisia si, pe 13 noiembrie 1941, a fost trecut in rezerva. Pretextul a fost, culmea, de incompetenta militara, insa chiar Antonescu il elogiase. Adevaratul motiv fusese insa acela ca a refuzat sa execute un ordin al maresalului, in august 1941. Generalului Ciuperca i s-a cerut sa scrie o scrisoare Comandamentului german prin care sa solicite „onoarea de a continua mai departe operatiunile la cot cu armata germana“. „O astfel de scrisoare nu pot face, pentru simplul motiv ca eu, personal, sint contra operatiunilor de asa mare amplitudine din partea armatei noastre, care nu este armata mondiala sau europeana“, a raspuns generalul Ciuperca. In 1944, a solicitat ministrului de Razboi, Mihail Lascar, reincadrarea sa, insa i-a fost refuzata pentru „a nu incuraja apetiturile altor demisionati“. Nemultumirea avea sa-l determine sa intre in 1946 in organizatia „Graiul Sangelui“. Sub numele conspirativ de generalul Cioata, ajunge comandant militar al organizatiei, care viza „ocuparea institutiilor-cheie, a nodurilor de comunicatie si suprimarea conducerii statului pentru constituirea unui guvern in frunte cu Radescu“. „Rascoala Armatei“ facea parte din planul de actiune, ca si „stabilirea unei legaturi cu ambasadorul american de la Bucuresti pentru a cere sprijin material“. Riscurile erau asumate. „Vom intra in puscarie, sa se stie ca n-am vrut ca Romania sa devina o republica a Uniunii Sovietice.“ Sub acuzatia de „complot si uneltire contra ordinei sociale“, Nicolae Ciuperca a fost, intr-adevar, inchis la Jilava in 1948. Nu a reusit sa darime regimul comunist, iar in vara anului 1950, 23 de persoane din organizatie, in frunte cu seful ei, Ion Vulcanescu, au fost judecate. Ciuperca nu a supravietuit insa pina la terminarea procesului, murind rapus de boala. Generalul Iosif Iacobici (8 decembrie 1884, Alba-Iulia - 11 martie 1952, Penitenciarul Aiud) Functii importante: comandant al Corpului 2 Armata, al Armatei 3 si al Armatei 4, ministrul Inzestrarii Armatei, ministrul Apararii Nationale, sef al Marelui Stat Major. „Demnitatea de ostas batrin” „A fost ministru de Razboi la declansarea razboiului contra Rusiei. Deci va fi tradus la Comisia de Judecata.“ Astfel justifica primul-ministru Constantin Sanatescu in toamna anului 1944 refuzul de a raspunde la o cerere de reevaluare a generalului Iosif Iacobici. Acesta isi daduse demisia pe 20 ianuarie 1942 din functia de sef al Marelui Stat Major, dupa o cariera fulminanta. Cauza: facuse opinie diferita fata de maresalul Ion Antonescu in problema sporirii fortelor militare ce urmau sa actioneze pe frontul din URSS in primavara. Iosif Iacobici considera ca Armata Romana trebuie sa implice forte minime in acel moment, cu atit mai mult cu cit situatia strategica nu o impunea. „Nu este nici oportun, nici posibil sa participam la operatiile de primavara cu mai mult decit o armata in valoare de opt divizii“. Maresalul nu a renuntat insa la planurile sale, ceea ce l-a determinat pe Iacobici sa se retraga din functie. „Desi sint in perspectiva evenimente mari, totusi plutesc intr-o ambianta de completa nesiguranta, daunatoare pregatirilor si intregii activitati de iarna ale armatei“, justifica generalul Iacobici retragerea sa, invocind „demnitatea de ostas batrin“. Maresalul nu a lasat fara raspuns aceasta pozitie. „Este o ofensa gratuita pe care o aduceti acestui neam. Este mentalitatea defetistilor si a celor care pescuiesc in ape tulburi. Dovada o face tinuta soldatului roman pe cimpul de lupta si a ranitilor din spitale, care toti vor sa fie mai repede vindecati ca sa fie trimisi pe front“, ii raspundea maresalul. Pentru ca se considera nedreptatit, generalul a cautat un fel de reabilitare in 1944, precizind ca se va retrage imediat din armata dupa ce i se da „satisfactie morala“. In 1946, este absolvit de orice vinovatie, insa la citeva saptamini este acuzat ca a militat pentru hitlerism, pentru declansarea razboiului impotriva URSS etc. Este arestat preventiv pe 12 august 1948 si trimis in judecata alaturi de alti 16 fosti demnitari din timpul guvernarii Antonescu. Este condamnat in 1949 la 8 ani de temnita grea, insa a murit dupa doar 3 la Aiud. Generalul Emanoil Leoveanu (16 aprilie 1887, Craiova - 26 mai 1959, Fagaras) Functii importante: seful Directiei Generale a Politiei, seful Directiei Artilerie din Ministerul de Razboi, comandant, succesiv, al Corpurilor de Armata 7, 6, 3, 4 si 6. „Pedeapsa capitala, o favoare pentru mine” Primele acuzatii formulate de comunisti impotriva generalului de corp de armata Leoveanu, in 1945, vizau implicarea in pogromul de la Iasi, din iunie 1941. A fost insa achitat, intrucit el se afla atunci la Bucuresti, iar implicarea sa nu a fost dovedita. Acuzatiile au fost reluate in 1947, in final fiind scos iar de sub urmarire penala. Noul regim nu s-a lasat insa pina cind nu l-a vazut pe general in inchisoare, lucru care s-a intimplat in 1955, pentru motivul de a fi „dezlantuit o teroare cumplita impotriva organizatiilor revolutionare ale clasei muncitoare“, faptele sale intrunind „elementele infractiunii de crima contra umanitatii“. Este condamnat la 10 ani de detentie riguroasa si la confiscarea averii personale. Pe motiv ca declaratiile celor 21 de martori ai apararii nu au fost luate in considerare si ca nu fusesera studiate toate probele din dosar, acesta a introdus recurs. Nu doar ca i-a fost respins, dar acesta a facut ca procurorul general al Romaniei sa se sesizeze ca „pedeapsa de 10 ani de munca silnica pare disproportionat de mica in raport cu gravitatea faptelor savirsite si cu persoana autorului lor“. Prin urmare, in 1957, i-a fost marita la 15 ani. Regimul aspru de detentie la care a fost supus generalul, care i-a distrus sanatatea, l-a determinat ca inca dinainte de marirea pedepsei sa-i scrie procurorului general pentru a cere sa fie omorit. „Prefer sa fiu condamnat la moarte, sa scap de chinurile astea ingrozitoare, ce nu mai au sfirsit. Cu ce v-am gresit? Ce fapte criminale am comis? De ce ma tineti in aceasta situatie care cred ca depaseste orice pedeapsa ce se aplica unui puscarias vinovat? Interveniti, domnule procuror general, pentru sanctionarea mea cu pedeapsa capitala, socotind-o a fi o favoare pentru mine.“ Desi nu i s-a facut „favoarea“ ceruta, moartea avea sa vina mai repede decit se astepta, in 1959, in Penitenciarul Fagaras. Generali morti in detentie Aurel Aldea - 17 octombrie 1949, Aiud Ioan Arbore - 25 decembrie 1954, Vacaresti Gheorghe Avramescu - 3 martie 1945, Jasbereny, Ungaria Radu Baldescu - 2 decembrie 1953, Jilava Ion Carlont - 1950, Aiud Henri Cihoski - 18 mai 1950, Sighet Nicolae Ciuperca - 25 mai 1950, Vacaresti Constantin S. Constantin - 16 septembrie 1952, Vacaresti Grigore Cornicioiu - 16 septembrie 1952, Vacaresti Dumitru Dobre - 26 martie 1959, Rimnicu-Sarat Constantin Eftimiu - 19 septembrie 1950, Aiud Grigore Georgescu - 27 aprilie 1952, Sighet Iosif Iacobici - 11 martie 1952, Aiud Constantin Ilasievici - 6 octombrie 1955, Vacaresti Constantin Iordachescu - 18 noiembrie 1950, Jilava Mihail Kiriacescu - 8 martie 1960, Pitesti Radu Korne - 28 aprilie 1949, Vacaresti Gheorghe Koslinski - 30 aprilie 1950, Aiud Emanoil Leoveanu - 26 mai 1959, Fagaras Gheorghe Liteanu - 17 februarie 1959, Fagaras Nicolae Macici - 15 iunie 1950, Aiud Socrat Mardari - 9 februarie 1954, Aiud Vasile Mainescu - 13 mai 1953, Vacaresti Ion Mihaescu - 22 octombrie 1957, Vacaresti Ion Negulescu - 1 aprilie 1949, Jilava Alexandru Nicolici - 20 ianuarie 1953, Poarta Alba Constantin Pantazi - 23 ianuarie 1958, Rimnicu-Sarat Vasile Pascu - 6 august 1960, Gherla Nicolae Pais - 16 septembrie 1952, Sighet Emil Palangeanu - 23 ianuarie 1953, Capul Midia-Navodari Constantin Petrovicescu - 8 septembrie 1949, Aiud Mihail Racovita - 29 iunie 1954, Sighet Mihai-Cehan Racovita - 14 august 1954, Sighet Radu R. Rosetti - 2 iunie 1949, Jilava Gheorghe Rozin - 16 ianuarie 1961, Vacaresti Nicolae Samsonovici - 15 octombrie 1950, Sighet Ion Sichitiu - 29 aprilie 1952, Aiud Gheorghe Stavrescu - 10 ianuarie 1951, Aiud Nicolae Stoenescu - 2 martie 1959, Culmea Ion Topor - 22 iunie 1950, Aiud Petre Vasilescu - 4 noiembrie 1959, Galati Constantin-Piky Vasiliu - 1 iunie 1946, Jilava Gheorghe Vasiliu - 20 septembrie 1954, Sighet Mihail Voicu - 17 august 1961, Gherla Constantin Voiculescu - 17 septembrie 1955, Gherla Vasile Zorzor - 9 august 1952, Fagaras